Cei doi băieţei cu fete murdare şi genunchi julițiajunseră la poarta ruginită din fier pe un drum abia vizibil, care se bifurca din strada principală şi tăia pădureaîntr-o curbă domoală. De partea cealaltă a porţii, uitate în spatele copacilor, se aflau rămăşiţele carbonizate alecastelului Deverill, fosta reşedinţă a uneia dintre cele mai măreţe familii anglo-irlandeze din ţinut, înainte să fie mistuit într-un incendiu în urmă cu trei ani. Zidulde piatră uscată care încercuia proprietatea se prăbuşise pe alocuri din cauza delăsării, a apetitului vorace alpădurii şi a vânturilor aspre din timpul iernii. 

Muşchiulse întindea fără oprelişti, buruienile se înmulteau fărădiscriminare, iarba creştea ca nişte smocuri de păr deasupra zidului, iar iedera îşi întindea degetele-i de frunze peste pietre, înghitind complet porţiuni întregi, aşa că nu se mai vedea decât foarte puţin din el. Băieţii nu se sinchisiră de semnul mare care îi avertiza pe cei ce încălcau proprietatea cu darea în judecată, nici de drumul întunecos din faţă, presărat cu frunze mucegăite, crengi şinoroi, aduse acolo anotimp după alt pustiu de anotimp. Lacătul zăngăni fără rost lovindu-se de lanţul lui, şi băieţii împinseră porţile în lături şi se strecurară înăuntru. De partea cealaltă, pădurea era liniştită şi umedă,pentru că vara se sfârşise şi toamna venise peste ea cu răsuflarea ei glacială şi ploi reci. 

Cândva, drumul fusesemărginit de ambele părţi de tufe de rododendroni roşii,dar acum era parţial obturat de urzici dese, ferigi şi dafincrescut prea mare. Băieţii trecură în fugă pe lângă ele,neştiind ce reprezentau acele tufe, fără să se gândeascăvreo clipă că întocmai pe acel drum trecuseră cândva caleşti purtându-i pe cei mai nobili din ţinut către măreţul castel cu vedere la mare. Acum, drumul nu se deosebea prea mult de o potecă murdară, iar castelul era în ruină. Doar corbii şi hulubii se mai hazardau acolo şi băieţei cutezători cu sete de aventură, încrezători că nimeni nu-i putea descoperi în acest loc uitat de lume. Copiii alergau veseli prin buruienile sălbatice să se joace printre vestigiile încăperilor cândva grandioase.Scara masivă din piatră dispăruse de mult, iar hornurile centrale se prăbuşiseră prin acoperiş şi formaseră un maldăr de cărămizi dedesubt, pe care băieţii se puteau căţăra. În aripa de vest, porţiunea de acoperiş care supravieţuise rămânea ca nişte grinzi robuste care încălecau două dintre zidurile care rezistaseră, precum cutia toracică expusă a unui animal uriaş lăsat să se descompună în aer liber.