Nu-i aşa că-i superbă muzica de tulnic australian? Byron Montgomery sprijini volanul cu genunchii în timp ce introduse un CD în fanta consolei din Subaru. Se auzi o muzică de tulnic australian, iar el mişcă din cap înainte şi înapoi. ― E atât de… spirituală! O muzică perfectă pentru Solstiţiul de iarnă. ― Îhî, mormăi Aria Montgomery absentă, uitându-se atentă la fularul de lână gri pe care-l tricota. Maşina trecu peste o denivelare şi Aria mai că se înţepă cu una din andrelele de lemn. ― Mie tulnicele australiene mi se par jalnice. Fratele Ariei, Mike, lovi cu piciorul în spatele scaunului ei. Sună ca o combinaţie de zumzăit de viespi în stup şi un pârţ de boşorog. Byron se încruntă şi-şi trecu mâna prin părul încâlcit. ― Voi, copii, trebuie să vă lăsaţi cuprinşi de spiritul sărbătorii. N-ar fi indicat să fiu eu acela care va cânta de Solstiţiu. Aria se abţinu să nu-şi dea ochii peste cap. Era 24 decembrie şi familia ei mergea spre cabana „Gheara Ursului” din Munţii Pocono, unde Byron avea să schieze, Mike să se dea cu snow-boardul, iar Aria să tricoteze şi să scrie în jurnal. Pe Northeast Extension, o maşină din două gemea de cadouri frumos ambalate, lăzi cu vin şi poate un jambon congelat sau un tort de fructe. Spre deosebire de ele, în maşina familiei Montgomery se aflau trei rogojini de yoga, vase de ars tămâie, un ulcior cu mied de casă, făcut de Byron în pivniţă, şi un buştean mare de tot şi crăpat, pentru a fi aprins în seara celei mai lungi nopţi din an. Familia Ariei sărbătorea Solstiţiul de iarnă în loc de Crăciun, Hannuka sau Kwanzaa. Deşi ambii ei părinţi fuseseră crescuţi în tradiţia Bisericii Episcopaliene, la ei nu venea niciodată Moş Crăciun, nu mergeau la biserică şi nu cântau colinde. În timp ce toată lumea primea cadouri la un moment dat în decembrie, Aria primea, în fiecare an, doar o coroniţă împletită din iederă.