Nu sunt o femeie care să poarte pică, să se afunde în gânduri după certuri sau să pună la îndoială motivele altor persoane. Nici nu simt că trebuie să am dreptate cu orice preț. Dar, ca în cazul tuturor regulilor, există, bineînțeles, și excepții. No să rămân indiferentă când cineva este exploatat și același lucru este valabil și când eu sunt cea exploatată. O să mă folosesc de toate mijloacele pe care le am la îndemână ca să se facă dreptate. De aceea, deloc surprinzător, în urma întâmplărilor de luna aceasta, nu am avut de ales decât să acționez imediat și ferm. Fratele meu, Edward, a fost cel care m-a anunțat că mama a murit. Deși era abia cinci și jumătate dimineața, eram deja trează. Tocmai stătusem aplecată deasupra vasului de toaletă, întrebându-mă dacă să mă forțez să vomit sau să suport greața aceea. După ce vomiți, scapi de starea aia pentru câteva minute, dar curând îți vine înapoi, așa că, făcând o analiză pro și contra în mintea mea, am decis că cea mai bună alegere era să îndur greața. În timp ce îmi examinam această decizie, din bucătărie s-a auzit telefonul. Mă sună atât de puțini oameni pe telefonul fix, încât mi-am dat seama imediat că trebuie să fie o urgență care să aibă legătură cu mama. Însă s-a dovedit că nu era nicio urgență. De fapt, fratele meu nu avea niciun motiv pentru care să mă sune atât de devreme în afară de a mă prinde cu garda jos. 

— Suze, eu sunt, Ed. Am niște vești și nu sunt de bine. Poate că vrei să te așezi. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu știu cum să-ți zic asta, Suze, dar mă tem că… 

— Edward, revino-ți. E în spital? 

— Suze, s-a dus. A murit aseară. Abia la două am ajuns acasă. Am fost la un amic acasă să bem câteva beri. Lumina din camera ei era aprinsă, așa că am bătut la ușă și mi-am băgat capul înăuntru. Văzând-o prăbușită acolo, mi-am dat seama imediat. A venit medicul — atac cerebral masiv, a zis. Nu-mi vine să cred. Am înghițit în sec ca să scap de nodul din gât și m-am așezat la masa din bucătărie. Am făcut o pauză ca să strâng cu dosul palmei câteva firimituri de pâine de pe masă într-o grămăjoară. 

— Suze… Suze? 

— Avea șaptezeci și opt de ani, am zis în cele din urmă. Și a mai avut două atacuri cerebrale. Nu era ceva la care chiar să nu te aștepți. Am ezitat. Eram conștientă că trebuia să spun ceva încurajator, dar nu înțelegeam de ce fratele meu era îngrijorat. 

— Totuși, înțeleg că n-a fost deloc plăcut s-o găsești așa, am adăugat. Îmi pare rău, nu am timp să vorbesc acum, trebuie să mă pregătesc pentru serviciu. Te sun mai târziu. Și… Edward? 

— Da, Suze? 

— Nu-mi mai spune Suze, te rog.