CÅND FEMEIA S-A IVIT PENTRU PRIMA DATĂ LA MARGINEA Cpădurii, chipul regelui Eduard era mânjit de noroi şi de sânge. Preț de o clipă, sabia i-a atârnat alene într-o parte, iar el s-a prăbuşit în genunchi. Se zvonise despre implicarea Celorlalți în război încă din clipa în care o sabie străpunsese pântecele unui саvaler purtător de stindard din Tinuturile de Mijloc, dar negarea e o alinare uşoară. Desigur, existau explicații plauzibile pentru schimbările bruşte de vreme sau pentru turmele de oi găsite jupuite şi fără cap. Însă cei cărora bunicile le spuseseră să nu păşească niciodată în pădure fără un ram de ilice în buzunar ştiau. Ştiau de luni, de decenii, de generații. Asemenea zeilor care se amestecaseră în treburile muritorilor în timpul Războiului Troian, şi Celorlalți le plăcea să îşi bage nasul în conflictele oamenilor, aşa, de dragul divertismentului. Aşa erau numiți pe atunci. Ceilalţi. 

Membrii caselor Lancaster şi York se considerau, fiecare, succesorii de drept ai liniei Plantagenet. Insă o țară nu poate avea doi regi, iar cum niciuna dintre părți nu era dispusă să renunțe la pretenția asupra tronului, stindardele au fost ridicate, iar săbiile ascuțite. Războiul a fost cum sunt toate războaiele - brutal, lipsit de sens şi crud. În primul an, pământul Angliei a fost scăldat în sânge. Dar războiul nu s-a sfârşit. Asemenea răpăitului tobelor care chemau țăranii spre măcel, a continuat. Abia în timpul Bătăliei de la Barnet soarta s-a schimbat cu adevărat. Fiecare copil de şcoală din insulă cunoaşte povestea. E săpată în pietrele de marmură din fața Palatului Buckingham, astfel încât toți să o poată citi. Povestea zilei în care regina Moryen a salvat întreaga Anglie. Istorisirea sună astfel: Câmpul de luptă ardea, iar Eduard era disperat. Nu se ştie dacă mirosul disperării sau cel al sângelui a fost cel care a chemat-o, dar nu contează decât că a venit. Se spune că întreaga bătălie s-a oprit în loc în clipa în care a păşit printre luptători. Rochia albă ca osul îi flutura diafan în urmă, strângând frunzele şi târându-le pe urmele ei ca o trenă. Părul îi era de onix, iar ochii şi mai negri decât atât. Pielea avea o paloare fantomatică, iar trăsăturile ei ascuțite erau atât de frumoase, încât era aproape dureros să o priveşti. Unii bărbați s-au aplecat şi au vomitat, incapabili să îndure o astfel de privelişte. Încălțată cu sandale delicate, Moryen a traversat câmpul de luptă încet, ca și cum știa că toți aveau să o aştepte. Eduard s-a prăbuşit în genunchi în fața ei.