Derutată, trase de ele, încercând să-și elibereze mâinile și picioarele, dar descoperi că legăturile nu cedau. Era ceva în legătură cu asta, cu neputința de-a se mișca, de-a se opune, de-a se lupta, care îi făcea inima s-o ia la goană și sângele să-i pulseze în gât și-n cap. 

— Atât de frumoasă! Cuvintele erau o șoaptă rostită aproape de pielea ei, iar Persefona încremeni. Vocea aia. Cunoștea vocea aia. Cândva îl considerase prieten pe posesorul acelei voci, dar în clipa asta îi era dușman. 

— Pirithous. Numele lui îi scăpă printre dinți – mustind de furie, teamă și scârbă. Era semizeul care-o urmărise și o răpise de la Acropole. 

— Șșș! șopti el, iar limba lui udă și rece îi șerpui pe piele. Din gâtul ei scăpă un strigăt. Își lipi coapsele și se răsuci pentru a se feri de atingerea străină care-i umbla pe piele precum o fantomă. — Zi-mi ce face el de-ți place-atât! ceru semizeul, cu respirația lipicioasă scăldându-i urechea și cu mâna alunecându-i mai aproape de miez. Eu pot s-o fac mai bine. Persefona deschise brusc ochii, ridicându-se în șezut și inspirând adânc. O durea în piept, iar respirația-i era neregulată, de parcă ar alergat prin toată Lumea de Jos fugărită de o nălucă. Ochilor ei le luă un minut să se obișnuiască, să-și dea seama că se aă în patul lui Hades, cu așternuturile lipite de pielea umedă, cu ăcări portocalii arzând în vatra din fața lor, iar lângă ea era însuși Zeul Morților, cu energia lui întunecată ca un curent electric încărcând aerul, îngreunându-l. 

— Ești bine? o întrebă Hades. Avea o voce limpede, scăzută – ca un tonic liniștitor pe care ea își dorea săl bea cu nesaț. Îl privi. El stătea sprijinit pe-o parte; pielea dezgolită îi era arămie de la lumina ăcărilor. Ochii negri îi luceau, iar părul negru i se revărsa pe așternuturi ca valurile unei mări fără stele. Cu câteva ore înainte, ea îl strânsese între degete în timp ce-l călărea îndelung, încet, cu răsuarea tăiată. Înghiți în sec; parcă avea limba umată. Nu era prima oară când avea acel coșmar, nici prima oară când se trezise privită de Hades. 

— N-ai dormit, spuse ea. — Nu, răspunse el, și se săltă alături, ridicând mâna s-o atingă ușor pe obraz. Atingerea lui îi trimise ori pe șira spinării, drept în suet. 

— Spune-mi! Când vorbi, vocea parcă-i era magică, o vrajă care-i smulgea cuvintele, chiar dacă-i stăteau în gât. 

— L-am visat din nou pe Pirithous. Mâna lui Hades căzu de pe obrazul ei, iar Persefona recunoscu expresia de pe fața lui, violența din ochii lui ca niște hăuri. Se simțea vinovată că dezgropase o parte a lui pe care el se străduia din răsputeri s-o stăpânească. Pirithous îl bântuia pe Hades la fel de mult cât o bântuia pe ea. — Îți face rău chiar și în somn, spuse Hades, încruntându-se. În ziua aceea, te-am dezamăgit. 

— De unde era să știi că o să mă violeze? 

— Ar trebuit să știu! Desigur, nu era posibil, deși Hades argumentase că acela era motivul pentru care o numise pe Zoe protectoarea ei, dar egida patrula în exteriorul Acropolei în momentul răpirii. Nici nu observase ceva ieșit din comun, pentru că Pirithous ieșise printr-un tunel subteran. Persefona se cutremură, gândindu-se la cum acceptase fără să gândească oferta lui Pirithous de-a o ajuta să scape din Acropole, iar în tot acel timp el îi plănuia răpirea. Nu avea să mai aibă încredere oarbă în nimeni. 

— Nu ești atoatevăzător, Hades, încercă Persefona să-l liniștească. În zilele de după salvarea ei din casa lui Pirithous, Hades avusese o dispoziție proastă, a cărei urmare fusese încercarea lui de-a o pedepsi pe Zoe eliberând-o din funcția de egidă – mișcare oprită de Persefona. Totuși, după ce Persefona oprise porunca lui Hades, amazoana se certase cu ea. „Eu trebuie să port rușinea asta!” Cuvintele egidei o făcuseră pe Persefona să se simtă frustrată. „Nu e nicio rușine. Ți-ai făcut treaba! Se pare că tu crezi că rolul tău ca egidă a mea e negociabil. Nu e așa.” Zoe făcuse ochii mari, privind dinspre ea spre Hades, nesigură, apoi cedase, făcând o plecăciune adâncă. „Cum doriți, milady.”