Undeva, prin anii '60, bătrânul domn Tomelty se hotărâse să adauge o dependință la castelul său construit în stil victorian: un apartament de modă veche, modest ca dimensiuni, ce se potrivea ca nucaperete, dar cu câteva detalii plăcute ochiului, ce faceau mai acceptabil în rolul lui de rudă îndepărtată. Tâmplăriei, cel puţin, nu aveai ce să-i reproşezi, un perete fiind acoperit cu un soi de placă decorativă al cărei furnir atrăgea lumina și o prefăcea în nuanțe moi, negre-cafenii. În acest lăcaş, cu un dormitor în care ecoul abia se strecura, cu un vestibul minuscul, cu câteva sute de cărți rămase în cutii și cu cele două lăzi cu puşti vechi, păstrate din armată, „se veştejise" Tom Kettle, după cum spunea chiar el. Cărțile îi aminteau, chiar dacă în ultima vreme el îşi amintea tot mai puțin, de lucrurile care îl interesaseră cândva. Istoria Palestinei, a Malaysiei, vechile legende irlandeze, zeii bătrâni, o mulţime de subiecte disparate pe care curiozitatea îй dåduse ghes să le aprofundeze. 

Mai întâi îl ispitise murmurul mării, sub fereastra panoramică, apoi se lăsase sedus de tot ce vedea în jur - arhitectura pretins-gotică, inclusiv acoperişul inutil crenelat, grădina înconjurată de un gard viu în formă de pătrat, menit să o ferească de vânt și să țină captive razele de soare, zăgazurile din granit, sparte, de-а lungul ţărmului, insula ce părea că se piteşte nu departe, chiar și conductele de canalizare, scorojite, ce dispăreau în apă. Bălţile liniştite, rămase după reflux, îi aminteau de copilul uşor de amăgit care fusese odinioară, în urmă cu şaizeci de ani, strigătele îndepărtate ale copiilor de astăzi care se jucau în grădinile lor invizibile fiind un fel de contrapunct vag dureros. De fapt, își spunea el, durerea vagă era punctul lui forte. Ploaia în rafale, soarele dogoritor, pescarii, sărmani eroi care, în pofida curenţilor potrivnici, se chinuiau să-şi mâne bărcile înapoi, spre micul port tăiat în stâncă, cochet ca tot ce era în New Ross, unde lucrase ca poliţist, în frageda-i tinerețe - toate păreau să-l încânte. 

Chiar şi acum, iarna, când iarna era interesată doar de asprimea ei ostilă. Plăcerea lui era să stea pe scaunul din răchită, decolorat de soare, chiar în mijlocul camerei de zi, cu picioarele spre murmurele consolatoare ale mării şi să-şi fumeze trabucurile subțiri. Să se uite la cormoranii de pe aflorimentul de stânci negre din stânga insulei. Vecinul lui din căsuța de alături îşi instalase pe balcon un suport pentru puşca de vânătoare şi uneori, seara, trăgea în cormoranii şi pescăruşii care se odihneau pe stânci, nevinovați, crezând că acolo sunt feriți de preocupările oamenilor. Unii cădeau ca nişte rățuşte din tablă, la bâlci. În linişte, cât se poate de împăcați cu soarta. Tom Kettle nu călcase pe insulă, vara însă văzuse cum grupuri de oameni mergeau acolo cu barca. Barcagiii se opinteau la vâsle, curentul se izbea de chilele bărcilor. Nu călcase pe insulă şi nici nu voia să ajungă acolo, se mulțumea să privească. Doar atât. Pentru el acesta era scopul ieşirii la pensie, al noii existențe-să stea pe loc, să fie fericit şi inutil. În după-amiaza aceea monotonă de februarie un ciocănit în uşă îi tulbură liniștea cuibului. În cele nouă luni de când locuia acolo nici măcar un suflet nu-l deranjase, cu excepția poştaşului şi, o singură dată, într-o împrejurare excepțională, a domnului Tomelty, îmbrăcat în salopeta veche de grădinar, care îi ceruse o cană cu zahăr. Tom nu avea aşa ceva în casă. Evita zahărul, căci era suspect de diabet. Altfel era singur, cu împărăția şi gândurile lui. Dar de ce să spună asta, când fiica lui venise să-l vadă de mai bine de zece ori? Sigur, Winnie nu avea cum så-l deranjeze și, oricum, era de datoria lui så o primească frumos. În schimb fiul lui nu-l vizitase, până acum cel puțin, nu pentru că n-ar fi vrut, ci pentru că locuia şi muncea în New Mexico, aproape de granița cu Arizona. Era medic locțiitor într-unul din satele de acolo ale triburilor pueblo.