Începe cu Eric Emmanuel Schmitt - seria Străbătând secolele, vol. 1, Paradisuri pierdute

Străbătând secolele lansează o provocare extraordinară: povestirea istoriei omenirii sub o formă pur romanescă, intrarea în Istorie prin istorisiri, ca și cum Yuval Noah Harari s-ar întâlni cu Alexandre Dumas. Titanicul proiect îl frământă de treizeci de ani pe EricEmmanuel Schmitt, iar această aspirație a sfârșit prin a-și croi destinul. La umbra celorlalte texte ale sale (romane, nuvele, teatru, eseuri), autorul a lucrat neobosit, adunând informații istorice, științifice, religioase, medicale, sociologice, filozofice, tehnice, lăsându-și în același timp imaginația să modeleze personaje puternice, impresionante, de neuitat, de care se atașează ori cu care se identifică. Din această sinteză a formației sale intelectuale și a talentului de scriitor se naște o operă unică, iar aceasta ne poartă de la o lume la alta în sunet de fracturi culturale, scoțând la iveală momente în care accidente, evoluții, revoluții ajung să modifice civilizații. Și, de fiecare dată, prezentul luminează trecutul în aceeași măsură în care epocile încheiate clarifică evul contemporan. Această incredibilă trecere prin secole începe de la Potop și se continuă până-n vremea noastră. Prin iubirile și luptele lor, personajele-cheie întruchipează evenimente sau mutații majore. Fiecare dintre cele opt titluri ale acestei imense aventuri editoriale este legat de o vârstă decisivă a Istoriei lumii: 1. Paradisuri pierdute (sfârșitul neoliticului și Potopul); 2. Poarta cerului (Babelul și civilizația mesopotamiană); 3. Soarele întunecat (Egiptul faraonilor și Moise); 4. Lumina fericirii (Grecia secolului al IV-lea î.Hr.); 5. Cele două împărății (Roma și nașterea creștinismului); 6. Mistificarea (Europa medievală și Ioana d’Arc); 7. Timpul cuceririlor (Renașterea și descoperirea Americilor); 8. Revoluții (Revoluții politice, industriale, tehnice).

Un freamăt. Mai întâi un freamăt. Insistent, fiorul apasă, fuge, se-ntinde, hoinărește, se multiplică, ajunge doi, cincisprezece, cincizeci de fiori ce cuceresc pielea, trezesc simțurile. Omul deschide pleoapele. Noapte… Liniște… Răcoare… Sete… Îndreaptă privirea spre tenebrele din jur. Întunericul l-ar înspăimânta dacă nu ar ști unde se află. Ghemuit pe calcarul jilav, trage în piept aerul înviorător, care-i umple plămânii și redă viață măruntaielor. Voluptatea de a exista… Ce bine e să renaști! Mult mai bine decât să te naști… Îndeplinindu-și sarcina, fiorul se-mprăștie: omul a devenit conștient de trupul lui. Renunțând la poziția fetală, se-ntoarce cu precauție pe spate și, minuțios, se concentrează asupra diferitelor părți ale corpului. Călăuzite de propria voință, brațele i se ridică deasupra feței, degetele se-ndoaie, cartilagiile pocnesc, palmele coboară, mângâie pieptul, trec peste pântec, abia deating părul de sub acesta și sexul călduț. Verifică suplețea gleznelor, își ridică picioarele, le-nclină spre dreapta, spre stânga, execută rotiri, după care aduce coapsele spre piept. Totul îl ascultă de minune. Or fi ceva sechele, vreo jenă pe undeva? Palparea scrupuloasă îi confirmă că nu există nici măcar o cicatrice. Trupul lui de douăzeci și cinci de ani este intact.

Vezi și Eric Emmanuel Schmitt - seria Străbătând secolele, vol. 2, Poarta cerului

Continuă cu Eric Emmanuel Schmitt - seria Străbătând secolele, vol. 3, Soare întunecat