Mă voi despovăra oare, aici, de un secret teribil? Scrierea acestor memorii mă predispune pe mine, Noam, care am disimulat atât de mult, spre dezvăluiri. Herghelii de cuvinte bat nerăbdătoare din picioare pe măsură ce înnegresc paginile și mă împing să consemnez faptele. Numai faptele. Ascuns de milenii, secretul capătă o putere de distrugere mai mare decât aceea a celor mai groaznice bombe atomice. La vremea când am ales să-l țin numai pentru mine, divulgarea ar fi demolat o lume cu orașele, templele, piramidele sale. Prin tăcere, am comis un abuz față de milioane de indivizi, de la sclavi la faraoni, de la bogați la cerșetori, de la țărani la orășeni, de la preoți la scribi pe care i-am înșelat continuu, nelăsându-l pe nici unul să-mi întrevadă vicleșugul. Încă neștiind că toate civilizațiile erau sortite morții, mă temeam că vorbele mele ar fi putut face rău celei ce înflorea pe malurile Nilului. În ziua de azi, confesiunile mele nu ar putea avea nici cea mai mică influență asupra destinului societății egiptene, îngropată sub nisipul veacurilor. Jocurile sunt făcute. Și iată că a venit vremea să mă eliberez de acest secret. Taina mea egipteană pune stăpânire pe încheietura mâinii drepte, îmi înțeapă degetele, îmi însuflețește stiloul. Ghicesc cum cuvintele se pregătesc să se aștearnă pe hârtie. Taina mea sau taina lui Isis și Osiris…

 Intermezzo Noam lasă stiloul din mână și își împinge scaunul departe de birou. Un suspin îi strivește pieptul. Se uită la caiet încruntat. Teribil vrăjitor mai e și scrisul! Farmecele sale pun stăpânire pe el și-l duc către mărturisiri pe care și le refuzase întotdeauna. Cu o mișcare rapidă, se ridică și umblă prin încăpere, reușind să își controleze din nou respirația. Apartamentul din hotelul Strand, aflat în inima Stockholmului, are trei ferestre care dau spre port. De când sosise, Noam nu îi găsea nici o însușire marină Mării Baltice; inodoră, fiindcă e prea puțin sărată, lipsită de valuri, privată de infinit, semăna mai mult a lac. În prim-plan, casele, pasarelele, vapoarele îi confereau un rol cu atât mai modest cu cât suprafața netedă și cenușie amintea mai degrabă de asfalt decât de apă; Baltica nu devine mare decât în depărtare, fugitiv, acolo unde feriboturile îi părăsesc autostrada înainte de a fi înghițite de orizont. Noam schițează un surâs. După cum există animale domestice, există și mări domestice. Blândă și docilă, Baltica se află în căutarea companiei oamenilor. Se apropie cu timiditate, se întinde în fața lor, se prelinge pe sub poduri, linge cheurile de piatră, ia forma străzilor, se ghemuiește acolo unde i se permite. Supusă, lasă clădirile să se oglindească în undele ei, care reflectă culoarea fațadelor – ca floarea de tei, galbene ca lămâia ori șofranul, grena – apoi, odată venită seara, adăpostește în cutele ei lumina felinarelor. Recunoscătoare pentru că a fost adoptată, își oferă spinarea călătorilor care, în funcție de rute, circulă prin oraș, ajung în insule sau până în Norvegia, cu pachebotul. O mare liniștită pentru un popor liniștit. Lui Noam, stupefiat de calmul, curtoazia, disciplina lor, suedezii îi par niște bipede îmblânzite. O letargie senină umple acest capăt de cosmos, pe care îl scrutează prin geam, urmărind mersul lent al celor ce se plimbă. „Ferește-te de apa care doarme.” își aduce aminte de observația Nourei, din ajun. „Marea aceasta nu exclude furtunile. Impasibilitatea oamenilor ascunde vicii și revolte. Ici se asasinează, colo se împușcă. Ba chiar unii se indignează, la fel ca prin alte părți. Nu are rost să te conving, din moment ce ai cunoscut-o pe Britta.”

Începe cu Eric Emmanuel Schmitt - seria Străbătând secolele, vol. 1, Paradisuri pierdute