Capitolul întâi

 Între doctorul Gurameto cel mare şi doctorul Gurameto cel mic nu existase, de când se ştiau ei, nici cel mai mărunt sentiment de invidie. Deşi aveau acelaşi nume, între cei doi nu era nici o legătură de rudenie, iar dacă n-ar fi avut aceeaşi profesie, destinele lor, cu siguranţă, nu s-ar fi intersectat niciodată. Iar apelativele „cel mare“ şi „cel mic“ nu i-ar fi pus într-o situaţie pe care nici unul din ei n-a dorit-o. Aşadar, se părea că o mână misterioasă făcuse ca lucrurile să se petreacă astfel încât cei doi medici, cei mai cunoscuţi chirurgi din oraş, să se trezească legaţi unul de celălalt fără putinţă de scăpare. Şi nu numai atât: era evident că aceeaşi mână nevăzută făcuse ca în toată această poveste să existe un asemenea echilibru interior, încât tot ceea ce avea să fie între ei să pară că nu este cu nimic diferit decât ce fusese până atunci. Doctorul Gurameto cel mare nu numai că era mai mătăhălos şi mai vârstnic decât celălalt, dar, în plus, studiase în Germania, un stat mai impunător şi mai puternic decât Italia, ţara în care îşi făcuse studiile doctorul Gurameto cel mic. Iar dacă duşmănia întârzia totuşi să apară între ei, localnicii erau convinşi că ea era undeva pe aproape, camuflată cu grijă şi, ca atare, fiind cel mai acut sentiment de ostilitate existent printre medicii din oraş, avea să iasă într-o bună zi la suprafaţă, chiar cu surle şi trâmbiţe. 

Aceasta îi stimula pe concetăţeni să vadă relaţia dintre cei doi drept una vulnerabilă, uşor de deteriorat. Iar convingerea asta provenea, probabil, şi din faptul că, în profesii cum era a lor, oamenii acceptă cu greu egalitatea valorilor, aşa încât abia aşteaptă momentul când s-o poată contesta. Până acum, doctorul Gurameto cel mare ieşise învingător în toate situaţiile, deşi acest cuvânt, în contextul dat, putea părea foarte „tare“, la fel de exagerat cum părea cuvântul „învins“ pentru celălalt. 

Când, cu patru ani în urmă, avusese loc ceea ce unii numiseră invadarea Albaniei de către Italia, iar alţii unirea Albaniei cu vecinul de peste mare, evenimentul a părut special conceput pentru a strica echilibrul, mai exact pentru a reabilita o dată pentru totdeauna prestigiul doctorului Gurameto cel mic faţă de doctorul Gurameto cel mare. Confuzia a ţinut mult timp după aceea. Se părea la un moment dat că cel mic avea să piardă partida, după care lucrurile luaseră o cu totul altă întorsătură. El însuşi, ca de obicei, nu dădea nici un semn care să lămurească lucrurile, în vreme ce doctorul Gurameto cel mare avea o expresie din ce în ce mai ciudată pe chip. Această mimică, ce-i dădea un aer şi mai posomorât ca de obicei, era interpretată de concetăţeni în cele mai felurite moduri. 

Se ajungea astfel la explicaţii hilare, precum cea publicată de o revistă de umor, care-i considera rictusul drept proiecţia îndepărtată a supărării lui Adolf Hitler din ziua în care prietenul său Benito Mussolini debarcase în Albania fără să-l anunţe. În fine, după zăpăceala din primele săptămâni, doctorul Gurameto cel mare ieşise cu o autoritate sporită, ceea ce era interpretat de către unii drept un paradox, în vreme ce alţii, mai realişti, făcând abstracţie de prezenţa italiană şi de micile certuri dintre Il Duce şi Hitler, pariau pe aliatul cel mai mare, Germania, fără de care Italia şi doctorul Gurameto cel mic ar fi fost nişte bieţi orfani.