Începe cu Eric Emmanuel Schmitt - seria Străbătând secolele, vol. 1, Paradisuri pierdute

Fuge. De câte ori nu a evadat Noam? Fuge cât îl țin puterile… Fuga nu este o soluție, doar oferă o modalitate de a scăpa, de a reflecta, de a acționa. Noam părăsește cuibul activiștilor. Trei zile, i-au mai rămas trei zile… Dacă, în acest răstimp, Noam nu reușește să dezvăluie lumii întregi planul lor de exterminare, aceștia vor ataca centralele nucleare, provocând o pană de electricitate, o cădere a intemetului, o panică generalizată. În mijlocul acestui haos, le va fi suficient să comită o serie de atentate, sfârșind prin a arunca civilizația în haos. Acești supraviețuitori radicali urăsc întreaga societate, neavând decât o singură idee în minte: să o suprime pentru a instaura alta, pe care să o stăpânească. Fuge cât îl țin picioarele. Noaptea îl strivește, grea de căldura de peste zi. Nici o fărâmă de răcoare. Totul se pietrifică, copacii, ierburile agonizând de uscăciune, cerul negru brăzdat de stele minerale, luna irascibilă. Totul e încremenit. Nici un țipăt de pasăre de noapte nu străbate pădurea, nici un gângurit nu freamătă. Noam scrutează tabloul încremenit, dar rămâne la pândă: în spatele lui, oamenii Arcei pot oricând să apară și nu vor ezita să îl doboare. 

Fuge. Frica îi dă aripi, îi dezleagă gleznele, îi sporește afluxul de sânge în coapse, îl face să-și găsească echilibrul în funcție de obstacole, bolovani, rădăcini, bușteni. Depășind marginea proprietății, se avântă cu și mai mare viteză spre șosea. Deodată aude bătăi surde dublate de șuierături: cineva e pe urmele lui! încolțit, se ascunde după un pin. Între două răsuflări prea zgomotoase, pe care abia de reușește să le liniștească, simte o prezență undeva mai jos. Lipit de trunchiul a cărui rășină i se încleiază pe palme, își recapătă suflul, distingând mai bine bocăniturile intermitente. De unde provin? 

Cercetează împrejurimile, se uită în dreapta, în stânga și realizează că bătăile vin dinspre propria inimă, dinspre propriii plămâni: nu era urmărit decât de sine însuși… Înfuriat că s-a lăsat pradă spaimei, se avântă mai departe. Zidul incintei. În acest loc nu sunt mascate nici detectoare, nici camere de supraveghere. Escaladează zidul, trece peste cioburile de sticlă prinse pe coama zidului și se trezește într-un șanț la marginea șoselei. Adio Arcă. La fundul rucsacului se balansează un obiect de importanță capitală, laptopul pe care li-l smulsese fanaticilor, cu ajutorul căruia se putea face legătura între celula libaneză și organizația centrală. Când Marmoud, Charly și Hugo vor constata furtul, vor fi cuprinși de o furie ucigașă. Nu e nici o secundă de pierdut. Noam se îndreaptă spre taluzul drumului drumului și îl coboară în cea mai mare viteză. O mașină decapotabilă își face apariția. Muzica răzbătând dinspre autovehicul bubuie mai tare decât motorul. O orchestră de viori și alămuri acompaniind un cântăreț siropos înveselește peisajul sumbru, acoperind zgomotul vehiculului care rage mai ceva decât un leu înfometat. Noam se așază în mijlocul drumului. Mașina rulează, imperturbabilă, cu o viteză nebună. Noam ezită. Mașina nu încetinește, ci se repede înainte. Orbit de farurile care-l învăluie într-o lumină crudă, Noam rămâne în mijlocul șoselei, la pândă, gata să sară în ultimul moment în șanț. Mașina se oprește la mai puțin de un metru. O voce amuzată izbucnește: — Hei, omule, genial! Ce tupeu! Mi-a plăcut… De unde știai că mi-am reparat frânele? Tu ești ăla care mi-a trimis factura?

Începe cu Eric Emmanuel Schmitt - seria Străbătând secolele, vol. 1, Paradisuri pierdute
 

Continuă cu Eric Emmanuel Schmitt - seria Străbătând secolele, vol. 3, Soare întunecat