Aleargă peste mlaștină, gonind din răsputeri. Deasupra-i atârnă secera de argint a lunii și undeva, în spate, luminile gălbui ale unui sat aflat departe sclipesc palid. Dar privirea ei este ațintită înainte. Nu vede nimic altceva decât drumul ce i se așterne în față și nu aude decât șuierul uscat al propriei respirații și cârâitul pescărușilor care spintecă aerul și se scufundă în apă. Nu pare că ar urmări-o cineva, nu se aud focuri de armă și nici lătraturi de câini. Este în siguranță, așa crede. Acum ar putea să se liniștească, să nu mai alerge și să meargă la pas. S-a terminat. Dar aleargă mai departe. Trage tot mai tare de ea, membrele i se zbat în aer, este purtată de elan până când simte că e pe cale să se prăbușească asemenea unei marionete căzute cu țeasta la picioare, cu sforile plesnite. Farurile unei mașini sclipesc la orizont și apoi vine momentul. Trupul îi amorțește, inert, de parcă ar fi căzut în vată. Brațele și picioarele îi descriu cercuri largi în aer, dar îi par străine, se mișcă de parcă nu i-ar aparține, nu le poate controla. I se pare că le privește prin capătul nepotrivit al unui telescop. Încearcă să-și tragă răsuflarea, clipește, străduindu-se să revină la realitate, însă e prea târziu. Trupul i s-a răzvrătit. Când vrea să se oprească din alergare, își dă seama că nu poate. Dintr-odată, izbește cu piciorul în ceva. Nu simte decât o durere abstractă, surdă, ca freza dentistului după înțepătura anesteziei, și se prăbușește cu încetinitorul, de parcă ar cădea prin noroi. Mâinile se reped în față și trupul lovește pământul rece, storcându-i respirația din plămâni, ca dintr-o pungă de hârtie. Stă întinsă pe jos, nemișcată. Crede că se poate odihni; pentru totdeauna, dacă trebuie. Se vede pe sine de la depărtare, de parcă ar fi într-un documentar. Stă întinsă acolo, în întuneric, cu ochii deschiși și buzele vinete. O vor găsi dimineață, înghețată. N-ar fi așa de rău. Dar nu. N-o să moară aici, nu așa. Valul de energie crește în ea, un impuls de adrenalină, și se ridică în picioare, împleticindu-se. Pășește, punând cu grijă un picior în fața altuia, iar și iar, până când, în sfârșit, ajunge la intersecție, îi scapără ochii. Tremură, chiar dacă nu-i e frică. Nu simte nimic. Își așază rucsacul la picioare și ridică mâna, cu degetul mare în sus. Este dimineața devreme și șoseaua nu e prea circulată. Trec rar mașinile, dar în cele din urmă una dintre ele se oprește. Șoferul coboară geamul. Bărbat, desigur, dar milogii nu pot alege. — Încotro, scumpo? întreabă el, însă ea nu știe ce să-i răspundă, nu s-a gândit până acolo. Îi vine în minte Casa de pe Faleză2 ; parcă o vede în fața ochilor, conturându-se pe cerul palid, o siluetă uriașă cu o lumină solitară strălucind într-o încăpere de la etaj. Nu s-ar putea întoarce acolo niciodată. — Scumpo? Ea scutură din cap; știe unde vrea să ajungă, dar nu știe cum, iar acum trebuie să aleagă o destinație, înainte ca șoferul să-și vadă de drum. — Oriunde, îi răspunde deschizând portiera și urcând în mașină. Oriunde. Doar să fie… departe de-aici.