DE CE AM FOST BACHMAN? de Stephen King 1 Între anii 1977-1984 am publicat cinci romane sub pseudonimul Richard Bachman. Ele erau: Rage (1977), The Long Walk (1979) ["Marşul cel lung", n.t], Roadwork (1981), The Running Man (1982) şi Thinner (1984). În cele din urmă, s-a făcut legătura între mine şi Bachman din două motive: întâi, fiindcă primele patru cărţi — toate patru romane originale — erau dedicate unor persoane a căror conexiune cu viaţa mea putea fi dovedită; în al doilea rând, pentru că numele meu apărea pe formularele de copyright ale unuia dintre ele. Acum, oamenii mă întreabă de ce am făcut-o, iar eu nu prea am răspunsuri grozav de mulţumitoare. Bine că n-am omorât pe cineva, nu? 2 Pot face câteva sugestii şi nimic mai mult. Singurul lucru important pe care l-am făcut cu un temei raţional în viaţa mea a fost s-o cer în căsătorie pe Tabitha Spruce, studenta căreia îi făceam curte. Temeiul consta în aceea că eram profund îndrăgostit de ea. Poanta e că iubirea în sine este o trăire iraţională şi imposibil de definit. Uneori, ceva din mine spune, pur şi simplu: "Fă asta!" sau "Nu fă aia!". Dau ascultare aproape de fiecare dată acelei voci, iar dacă o ignor, de cele mai multe ori regret amarnic. Vreau să spun doar că abordez viaţa în stilul celui care-şi urmează intuiţiile. Soţia mea mă acuză de faptul că sunt o Fecioară imposibil de năzuroasă; bănuiesc că în anumite privinţe aşa e — de obicei ştiu, de pildă, la orice oră, câte piese dintr-un puzzle de cinci sute de bucăţi am potrivit deja la locul lor — dar niciodată planurile mele n-au fost mai vaste decât lucrurile pe care le-am făcut cu adevărat, chestiune valabilă şi pentru cărţile pe care le-am scris. Niciodată nu mă aşez să scriu pagina întâi având mai mult de o idee foarte vagă despre cum va ieşi treaba în final. Într-o zi, mi-a trecut prin minte că ar trebui să public Getting It On — roman pe care Doubleday aproape că l-a publicat cu doi ani înainte de Carrie — sub pseudonim. Părea o idee bună, aşa că i-am dat curs. După cum ziceam, bine că n-am omorât pe nimeni! 3 În 1968 sau 1969, Paul McCartney a spus într-un interviu ceva surprinzător, oarecum melancolic: că Beatles-ii discutaseră ideea de a porni la drum ca formaţie de local, numită "Randy and the Rockets". Spunea că ar purta pelerine şi măşti de hochei, à la Count Five, astfel încât să nu-i recunoască nimeni, şi că ar trage o distracţie straşnică, la fel ca pe vremuri. Când reporterul i-a sugerat că ar fi recunoscuţi după voce, Paul a părut surprins la început... apoi puţin îngrozit. 4 Cub Koda, probabil cel mai mare cântăreţ de house-rock din America, mi-a relatat odată o istorioară despre Elvis Presley; cum zicea şi el, dacă nu e adevărată, ar trebui să fie. Mi-a povestit că Elvis a spus într-un interviu ceva de genul următor: Eram ca o vacă într-un ţarc, laolaltă cu o mulţime de alte vaci, doar că, nu ştiu cum, am ieşit de-acolo. Au venit, m-au luat şi m-au pus în alt ţarc, mai mare, pe care-l aveam doar pentru mine. M-am uitat în jur şi am văzut că gardul e atât de înalt încât n-o să pot ieşi niciodată. Aşa că am spus: "Bine, fie, am să pasc!". 5 Înainte de Carrie am scris cinci romane. Două dintre ele erau proaste, unul — anodin, iar celelalte două, după părerea mea, chiar bunicele. E vorba de Getting It On (publicat sub titlul Rage) şi The Long Walk. Am început să scriu Getting It On în 1966, la vremea aceea fiind în ultimul an de liceu. Am descoperit manuscrisul, grozav de mucegăit, într-o cutie veche din pivniţa casei în care am crescut; redescoperirea a avut loc în 1970, iar în 1971 am terminat romanul. The Long Walk a fost scris între toamna anului 1966 şi primăvara anului 1967, pe atunci fiind în primul an de facultate. Am trimis The Walk la concursul pentru romancieri debutanţi al editurii Bennett Cerf/Random House în toamna lui 1967 şi mi-a fost respins prompt, cu un răspuns standard... nici un comentariu, de nici fel. Îndurerat şi deprimat, convins că e într-adevăr o carte de-a dreptul oribilă, am alungat-o în faimoasa LADĂ pe care o poartă după ei toţi romancierii, fie ei publicaţi sau în devenire. După aceea, n-am mai prezentat-o vreunei edituri pentru publicare, până când Elaine Geiger, de la New American Library, m-a întrebat daca "Dicky" (aşa-i spuneam noi) mai pregăteşte ceva după Rage. E drept că The Long Walk intrase în LADĂ, dar, cum spune Bob Dylan în "Tangled Up in Blue", nu mi-a ieşit din minte nici o clipă. Nici una dintre cărţile pe care le-am scris nu mi-a ieşit vreodată din minte, nici măcar cele cu adevărat proaste.