Am impresia că nu cunosc decât un singur lucru pe lumea asta. Un singur lucru îl ştiu cu siguranţă. Şi acela este că adevărul nu te eliberează. Nu aşa am auzit că s-ar întâmpla, nu aşa cum am spus şi eu de nenumărate ori, pe vremea când stăteam în camere mici şi în celule de închisoare, convingându-i pe oamenii aproape distruşi să-şi mărturisească păcatele în faţa mea? I-am minţit, i-am păcălit. Adevărul nu te salvează şi nici nu te vindecă. Nu te ajută să ridici povara minciunilor şi a secretelor, dar îţi răneşte inima. Adevărurile pe care le-am aflat mă ţin înlănţuit într-o odaie întunecată, într-o lume a stafiilor şi victimelor care mă încolăcesc asemenea unor şerpi. Este un loc unde adevărul nu e ceva ce merită să fie căutat sau preţuit. Este locul unde pândeşte răul. Unde îţi umple, cu toată răsuflarea lui, nasul şi gura, până când nu mai poţi scăpa de el. Asta e ceea ce ştiu. Singurul lucru. Ştiam asta în ziua în care am ajuns să preiau cazul care avea să mă ducă la strâmtoare. Ştiam că misiunea mea de-o viaţă avea să mă ducă întotdeauna în locuri unde răul stă la pândă, unde adevărul pe care urma să-l descopăr se va dovedi urât, oribil. Şi, cu toate acestea, m-am dus fără să stau pe gânduri. M-am dus, chiar dacă nu eram pregătit pentru momentul în care răul avea să iasă din vizuina lui. Când avea să mă înşface asemenea unui animal şi să mă târască în apele negre.

Era învăluită în întuneric, plutea pe o mare neagră, sub un cer fără stele. Nu auzea nimic, nu vedea nimic. Era un moment de un negru perfect, dar Rachel Walling deschise ochii şi se trezi din vis. Se uită spre tavan. Ascultă vântul care sufla afară şi ramurile de azalee care se frecau de fereastră. Se întrebă dacă se trezise din cauza acelui sunet sau din cauza altui zgomot din casă. Atunci începu să-i sune telefonul mobil. Nu tresări, întinse calmă mâna spre noptieră. Duse telefonul la ureche, iar când răspunse era deja trează de-a binelea. În vocea ei nu se mai putea simţi nicio urmă de somn.

— Agent Walling, spuse ea.

— Rachel? Cherie Dei la telefon. Rachel ştia că era un telefon interurban. Cherie Dei însemna Quantico. Ultima oară se întâmplase acum patru ani. Rachel aştepta telefonul ăsta.

— Unde eşti, Rachel?

— Acasă. Unde credeai că sunt?

— Ştiu că acum lucrezi foarte mult pe teren. M-am gândit că ai putea să…

— Sunt în Rapid City, Cherie. Ce s-a întâmplat? Răspunsul veni după un moment de linişte.

— A reieşit la suprafaţă. S-a întors.

Rachel simţi în piept lovitura unui pumn invizibil, apoi simţi că pumnul acela continuă să o apese. În minte îi apărură imagini şi amintiri. Imagini urâte. Închise ochii. Cherie Dei nu trebuia să spună un nume.

Ultimul autograf-Michael Connelly descarca gratis PDF.