Acesta era momentul din zi in care imi doream sa pot sa dorm.
Liceul.
Sau cuvantul potrivit este mai degraba « purgatoriu » ? Daca exista
o cale de a-mi ispasi pacatele, asta ar trebui sa atane greu in balanta.
Nu ma pot obisnui cu plictiseala, fiecare noua zi pare mai monstruoasa
decat cea care tocmai a trecut.
Presupun ca asta chiar este o forma de somn, daca somnul poate fi
definit ca starea inerta intre perioadele active.
M-am uitat la crapaturile care se intindeau de-a lungul tencuielii
pana in coltul peretelui cantinei, imaginandu-mi modele in ele. Era o
modalitate de a ignora vocile care imi sunau in cap ca revarsarea unui
rau.
Ignoram cateva sute de voci din plictiseala. Cand vine vorba de
mintea umana, am auzit tot ce se putea auzi si inca mai mult decat
atat.
Astazi, toate gandurile se invarteau in jurul exageratului eveniment
mult asteptat : noua achizitie din colectivul de elevi. Le-a trebuit atat
de putin ca sa se entuziasmeze. Am vazut noul chip repetat in ganduri
din fiecare unghi. Doar o fata umana obisnuita. Entuziasmul trezit de
venirea ei era obositor de previzibil – ca si cum i-ai arata unui copil un
obiect sclipitor. Jumatate din populatia masculina, cu instictul lor de
turma, se imaginau deja indragostiti de ea, doar pentru ca era noua.
Am incercat din rasputeri sa-i ignor.
Doar pe patru dintre voci le blocam din politete si nu din sila :
familia mea, cei doi frati si doua surori, care erau atat de obisnuiti cu
lipsa intimitatii in prezenta mea, incat rareori se gandeau la asta. Le
dadeam cata intimitate puteam. Daca reuseam, incercam sa nu ascult.
Dar chiar daca incercam, totusi...stiam.