Cincisprezece minute până la începerea spectacolului. Nu mă deranjează să aștept. Nu m-a deranjat niciodată. Vine la pachet. Sămi omor timpul… Da, mă pricep la asta. Aerul din încăpere e apăsător și miroase a dezinfectant și a urină, camera e închiriată aici cu ora mai degrabă decât cu ziua, și nu e cu mult mai mare decât patul. Nu există reviste religioase în sertarul de lângă pat, n-ai să găsești bomboane de mentă pe pernele pătate. Salteaua are cocoloașe și e acoperită cu un cearșaf gri, murdar. Fără pilotă. Tăblia patului e prinsă în șuruburi la toate colțurile de peretele din plăci de rigips, ca să nu se zgâlțâie. Perdele subțiri ca hârtia atârnă strâmb la fereastră, cu urmele abia vizibile ale unui model floral; contururi de roz, roșu și verde. O alee presărată cu gunoaie se poate întrezări prin crăpătură. Fără dulap, fără comodă cu sertare, fără sens, de altfel. Am închiriat camera pentru două ore și am plătit în numerar. Funcționarul de la recepție era închis într-o celulă cu zăbrele și nu m-ar fi surprins să aibă o bâtă de baseball sau o armă ascunsă în spatele tejghelei. Un snop de codițe împletite, de un alb lucios, îi atârna până la mijlocul spatelui și avea o țigară groasă cu marijuana prinsă între buzele vineții. Șaizeci și ceva de ani, sau puțin peste cincizeci, greu de spus. Privea țintă prin fumul dulceag la un televizor alb-negru portabil, absorbind tot ce vede cu ochii lui injectați și tulburi. Pe ecran, Arnie mânuia o armă imensă. Jumătate om, jumătate cyborg… „Hai cu mine dacă vrei să trăiești!” Individul a luat banii și a vârât o cheie prin fantă, fără să-și ia ochii de la televizor. — Ăăă… am spus, un prieten… o prietenă. O să ăăă… apară în curând. Ai putea s-o trimiți la mine în cameră? Omul se întoarse încet, trase un fum din țigara lui și îmi aruncă o privire care parcă spunea: „Ce mă-sa crezi că-i aici? Te crezi la Hiltonul lu’ pește?” Expiră și rânji prin fum, cu dinții lui galbeni și cu cei de aur. — Sigur, omule, spuse. Încă rânjind, se întoarse la televizor. Nu se uitase mai mult de două secunde la mine; se uitase, dar nu mă văzuse. Omul de dincolo de gratii era deja uitat. Încă un om de afaceri alb în călduri, greu de distins între zecile de oameni de afaceri albi în călduri pe care îi vede în fiecare zi. Arunc o privire la ceas. Mai sunt opt minute. Mai jos pe coridor, o curvă își câștigă următoarea doză. Oftează și geme și, aproape de final, îi spune clientului său ceea ce are acesta nevoie să audă: e un băiat rău, tare rău și… 4 atââât de mare! Ignor zgomotul, deschid laptopul. Un clic și începe să toarcă atunci când pornește ventilatorul. Scriu parola, iar degetele îmi aleargă pe tastatură. Sparg sistemul computerizat al metroului din Londra, accesez repede camerele de securitate. Ecranul îmi arată o imagine neclară transmisă de o cameră de supraveghere de pe un peron aglomerat. E o transmisie în timp real, iar imaginea vine de la satelit, prin mobil, în laptop. Sunt trei camere poziționate astfel încât să ofere o vedere completă asupra peronului și cu un singur clic pot sări de la una la alta. E incredibil ce poate face tehnologia. Ora de vârf e la intensitate maximă, stația e plină de oameni în costum. Fețe albe, fețe negre, fețe galbene. Culorile variază, dar expresiile sunt aceleași: obosite, stresate și plictisite. Un tren se oprește și îmbulzeala de pe peron se dispersează momentan. Se închid ușile, apoi se deschid din nou, să mai lase câțiva oameni de afaceri să se înghesuie înăuntru. N-aș ști să spun cine sunt norocoșii. Cei care pleacă repede cu trenul sau cei rămași în urmă. Într-un minut, peronul se aglomerează din nou. Cercetez atent chipurile, căutând-o pe fată. Oriîncotro mă uit, mici drame în desfășurare… haiku-uri de umanitate. Un pakistanez într-un costum șifonat stă aproape de o ieșire, cu servieta în mână și geanta cu laptopul atârnată pe umăr. Își umezește instinctiv buzele uscate cu limba, iar cu ochii face dragoste cu fiecare centimetru pătrat al femeii din fața lui. Ea simte ceva și se întoarce brusc. El își sucește capul prea repede, iar pe buzele ei alunecă un zâmbet fin. Își trece o mână prin părul tuns scurt, băiețește, flatată de atenția lui. Dau clic pe altă cameră. Un turist se mișcă prin mulțime ca un astronaut, cu încetinitorul, iar atracția gravitațională a peronului îl trage în jos. Are un rucsac în spate, părul slinos îi atârnă pe umeri. Poartă pantaloni de blugi tăiați; are cercei în urechi, nas și buză. Logoul de pe tricou spune totul: „RATAT”