Sinjin aproape terminase să se îmbrace. Cu mişcări
rapide şi precise îşi înnodă la gât fularul din batist.
Mirosul dragostei, puternic, plutea în camera
supraîncălzită, amestecat cu parfumul de liliac al ducesei
de Buchan.
Goală, tolănită în aşternutul răvăşit, ducesa se
gândea dacă era cazul să se simtă jignită de plecarea
neaşteptată a amantului său şi de brusca lui indiferenţă.
Hotărî de îndată că nu trebuia cu niciun chip să comită o
astfel de prostie. Nu numai că şi-ar fi vărsat zadarnic
mânia pe cel mai destrăbălat nobil din Londra, dar Sinjin
era şi cel mai frumos bărbat pe care-l întâlnise vreodată:
înalt, zvelt, musculos, întunecat ca păcatul, cu ochi
albaştri şi luminoşi care seduceau fără ruşine orice
femeie. Iar dacă perfecţiunea clasică a trăsăturilor sale
nu era de ajuns... în ce privea amorul, se dovedea de
neîntrecut. Niciun bărbat nu-i stârnise asemenea
senzaţii, şi nici orgasme atât de răscolitoare.
Oftând, se răsuci în pat, luând o poziţie cât mai
seducătoare, şi zise:
- Când te întorci?
Sinjin încetă să-şi mai caute haina azvârlită pe jos, în
graba cu care îşi dusese iubita în pat, cu numai câteva
ore mai devreme, şi-şi plimbă privirea peste trupul ei
ademenitor, cu sâni pietroşi şi şolduri frumos arcuite.
Într-o fracţiune de secundă îşi aduse aminte cum se
pricepea Cassandra să-l sâcâie cu astfel de mărunţişuri
şi, în loc să mintă, răspunse scurt:
- Peste cinci zile.
- Să vii să mă vezi.