Joel, îmi pare tare rău. Să te văd iar așa... De ce m-am urcat în tren? Ar fi trebuit să-l aștept pe următorul. N-ar fi contat. Oricum am ratat stația și întârziam la nuntă. Pentru că tot drumul spre Londra nu m-am putut gândi decât la tine, la ce mi-ai fi putut scrie în biletul pe care mi l-ai dat. Apoi, când l-am deschis, în sfârșit, m-am uitat la el atât de mult încât, până am ridicat ochii din nou, trecuserăm de Blackfriars. Erau o mulţime de lucruri pe care voiam, aveam nevoie să ți le spun. Dar mintea pur și simplu mi s-a blocat când te-am văzut. Poate mi-era teamă să spun prea mult. Dar dacă azi a fost ultima ocazie, Joel? Dacă azi a fost ultima dată când ți-am văzut fața, când ți-am auzit vocea? Timpul trece în goană și știu ce se apropie. Mi-aș dori să fi rămas. Măcar câteva minute în plus. Îmi pare rău.

E ora unu noaptea și stau cu bustul gol la fereastra din living. Cerul e încremenit și presărat cu stele, luna, ca o bilă de sticlă. Din clipă în clipă, vecinul meu Steve va pleca din apartamentul de deasupra mea. Se va duce spre mașină cu copilul agitându-se furios în căruț. O scoate pe Poppy la plimbare cu mașina în toiul nopții încercând să o adoarmă cu uruitul cauciucurilor și playlistul său de sunete scoase de animalele de la fermă. Iată că vine. Apăsarea amorțită de somn a picioarelor lui pe scări, smiorcăitul lui Poppy. Neîndemânarea lui obișnuită cu ușa noastră mofturoasă de la intrare. Mă uit cum se apropie de mașină, descuie, ezită. E nedumerit, știe că ceva nu e în regulă. Dar creierul lui încă vine din urmă. În cele din urmă, își dă seama. Trage o înjurătură, îşi pune mâna pe cap. Ocolește mașina de două ori, nevenindu-i să creadă. Îmi pare rău, Steve, sunt toate patru cauciucurile. Cineva le-a dezumflat, cu siguranță. Nu te duci nicăieri în seara asta.

O clipă rămâne ca o statuie, luminat de strălucirea de laborator a felinarului stradal. Pe urmă, ceva îl face să se uite direct la fereastra de la care privesc eu. Îmi păstrez calmul. Cât timp stau nemișcat, e imposibil să mă vadă. Am jaluzelele trase, apartamentul e tăcut și întunecat ca o reptilă care se odihnește. Nu poate ști că stau cu ochiul lipit de o singură lamelă. Că urmăresc totul. Privirile noastre rămân sudate o clipă înainte ca el să se uite în altă parte, clătinând din cap în timp ce Poppy încântă strada cu un țipăt la momentul potrivit. O lumină se aprinde în casa de peste stradă. Strălucirea surprinde strada întunecoasă, iar o voce exasperată se aude de la fereastră.

– Pe bune, amice! Steve ridică o mână, apoi se întoarce şi intră în casă. Îi aud pe cei doi urcând la etaj, iar Poppy se vaită cu încăpățânare când trec pe culoar. Steve e obișnuit cu un program neobișnuit, dar Hayley probabil încearcă să doarmă. De curând, s-a întors la slujba ei de la o firmă prestigioasă de avocatură din Londra, ceea ce înseamnă că e important dacă ațipește sau nu la ședințe. Totuși. Sarcinile mele pentru seara asta sunt îndeplinite. Le tai de pe caiet, pe urmă mă așez pe canapea, ridicând jaluzelele ca să văd stelele. Mă răsplătesc cu un pahar de whisky, pentru că așa fac la ocazii speciale. Apoi îl fac dublu și-l beau repede. Douăzeci de minute mai târziu sunt gata de somn. Caut un soi anume de somn și tot ce am făcut în seara asta ar trebui să mă ajute să-l obțin.

– E tare fierbinte, spune vecina mea de optzeci și ceva de ani, Iris, când ajung la ea acasă câteva ore mai târziu ca să îl plimb pe Rufus, labradorul ei galben.