Când mă trezesc, cealaltă parte a patului e rece. Degetele mi se întind, căutând
căldura lui Prim, dar nu găsesc decât ţesătura aspră a cuverturii ce acoperă
salteaua. Probabil c-a visat urât şi s-a culcat în patul mamei. Bineînţeles c-a
făcut-o. Azi e extragerea.
Mă ridic într-un cot. În dormitor e destulă lumină ca să le pot vedea. Surioara
mea, Prim, încovrigată pe o parte, înconjurată de trupul mamei, cu obrazul lipit de
al ei. În somn, mama pare mai tânără, tot veştejită, dar nu epuizată. Faţa lui Prim e
tot atât de proaspătă ca o picătură de ploaie, tot atât de încântătoare ca o primulă1,
de la care îi vine numele. Şi mama a fost cândva frumoasă. Sau cel puţin aşa mi
s-a spus.
Lângă genunchii lui Prim stă, păzind-o, cel mai urât motan din lume. Nasul
strivit, o jumătate de ureche lipsă, ochii de culoarea dovleacului putred. Prim l-a
botezat Buttercup2 susţinând, cu insistenţă, că blana lui de un galben spălăcit
seamănă la nuanţă cu acea floare. Motanul mă urăşte. Sau, cel puţin, n-are
încredere în mine. Cu toate că s-a-ntâmplat cu un an în urmă, cred că ţine minte
cum am încercat să-l înec într-o găleată când l-a adus Prim acasă. Un pisoi sfrijit,
cu pântecele umflat de viermi şi colcăind de purici. Ultimul lucru de care aveam
nevoie era încă o gură de hrănit. Dar Prim m-a rugat cu atâta stăruinţă, a şi plâns,
aşa că a trebuit să-l primesc. Până la urmă, a fost ok. Mama l-a scăpat de viermi şi
e un vânător de şoareci înnăscut. Ocazional, prinde şi câte un şobolan. Uneori,
când curăţ vânatul, îi dau lui Buttercup măruntaiele. A încetat să mă mai
stupească.
Măruntaie. Fără stupit. Mai aproape de dragoste nu vom ajunge niciodată.
Îmi dau picioarele jos din pat şi le las să alunece în cizmele de vânătoare.
Pielea suplă a luat forma gambelor mele. Îmi trag pantalonii, o cămaşă, îmi îndes
sub o şapcă părul negru, împletit într-o coadă lungă, şi îmi înşfac traista pentru
provizii. Pe masă, sub un castron de lemn care o fereşte de şobolani flămânzi şi de
pisici la fel de hămesite, stă o bucată mică de brânză excelentă de capră,
înfăşurată în frunze de busuioc. E darul pe care mi l-a făcut Prim cu ocazia zilei
extragerii. Îl pun cu grijă în buzunar în timp ce mă strecor afară.
Zona noastră din Districtul 12, supranumită Filonul, mişună de obicei la ora
asta de mineri care intră în schimbul de dimineaţă. Bărbaţi şi femei cu umerii
gârbovi şi încheieturile degetelor umflate, dintre care mulţi au renunţat de amar de
vreme la strădania de a-şi curăţa praful de cărbune de sub unghii sau din creţurile
feţelor scofâlcite. Însă astăzi străzile negre de zgură sunt pustii.