Strâng în palme sticla plată, deşi aerul îngheţat a absorbit căldura ceaiului de
multă vreme. Frigul mi-a crispat muşchii. Dacă o haită de câini sălbatici şi-ar face
apariţia în clipa asta, şansele de a mă căţăra într-un copac înainte de atacul lor n-ar
fi în favoarea mea. Ar trebui să mă ridic, să mă mişc, să scap de înţepeneala
picioarelor, însă continui să rămân locului, tot atât de neclintită ca piatra pe care
stau, în timp ce zorile prind să lumineze pădurea. Nu mă pot lupta cu soarele. Nu
pot decât să privesc, neajutorată, cum mă târăşte spre o zi la care de mai multe
luni mă gândesc cu groază.
La amiază vor sosi cu toţii în casa mea din Cartierul Învingătorilor. Reporterii,
echipa de cameramani, chiar şi Effie Trinket, vechea mea însoţitoare, vor ajunge
în Districtul 12, venind de la Capitoliu. Mă întreb dacă Effie o să mai poarte
peruca aia absurdă, roz, sau dacă o să afişeze o altă culoare nefirească, special
pentru Turneul Triumfal. Mă vor aştepta şi alţii. Un grup care să se ocupe de toate
nevoile mele pe durata îndelungatei călătorii cu trenul. O echipă de experţi care să
mă facă frumoasă pentru apariţiile în public. Cinna, stilistul şi prietenul meu,
creatorul costumelor superbe cu care am cucerit atenţia spectatorilor în timpul
Jocurilor Foamei.
Dacă ar fi după mine, aş încerca să uit cu desăvârşire jocurile astea. Să nu
vorbesc niciodată despre ele. Să pretind c-au fost doar un vis urât. Dar e
imposibil, din cauza Turneului Triumfal. Plasat strategic, la jumătatea intervalului
dintre Jocurile anuale, reprezintă metoda aleasă de Capitoliu pentru a menţine vie
o spaimă iminentă. Noi, cei din districte, nu suntem siliţi doar să ne reamintim în
fiecare an strânsoarea de fier a puterii Capitoliului, ci s-o şi sărbătorim, iar anul
acesta eu sunt una dintre vedetele spectacolului. Trebuie să călătoresc din district
în district, să stau în faţa unor mulţimi care ovaţionează şi care, în taină, mă
detestă, să privesc în ochii oamenilor cărora le-am ucis copiii…