Şi bătăile răsunară din nou, mai puternice. Fratele ei mai mic, care dormea în patul de alături, tresări. Cât să fi fost ceasul? Aruncă o privire printre draperii. Afară era încă întuneric. Îi era teamă. Îşi aminti de ultimele conversaţii, şoptite, pe care le surprinsese, târziu în noapte, când părinţii ei o credeau adormită. Se strecurase până la uşa sufrageriei şi ascultase, privind printr-o crăpătură mică în lemn. Glasul neliniştit al tatălui ei. Chipul îngrijorat al mamei. Vorbeau în limba maternă, pe care fetiţa o înţelegea, deşi nu o vorbea la fel defluent ca ei. Tatăl ei şoptise că îi aşteptau vremuri grele. Că va trebui să fie curajoşi şi foarte atenţi. Rostise cuvinte ciudate, necunoscute: lagăr, razie, o mare razie, arestări în zorii zilei, şi fetiţa se întrebase ce însemnau toate acestea. Tatăl ei murmurase că numai bărbaţii erau în pericol, nu şi femeile şi copiii, şi că el se va ascunde în beci în fiecare noapte. Dimineaţa, îi explicase fetiţei că pentru el era mai sigur să doarmă jos o vreme. Până când „lucrurile devin sigure". Ce „lucruri", mai precis? Şi ce însemna „sigur"? Când o să fie lucrurile „sigure" din nou? Voia să afle la ce se referise cu „lagăr" şi „ razie", dar se temea să spună că trăsese de câteva ori cu urechea la discuţiile dintre părinţii ei. Aşa că nu îndrăznise să-l întrebe. — Deschideţi! Poliţia! Oare poliţia îl descoperise pe papa în beci, se întrebase, de aceea se aflau aici, poliţia venise să-l ducă pe papa în locurile pomenite de el în timpul - acelor conversaţii şoptite, din miez de noapte: în „lagărele" de departe, după ieşirea din oraş? Fetiţa se duse grăbită în camera mamei ei, aflată mai departe pe hol. Mama se trezi în clipa când simţi o mână pe umărul ei. — A venit poliţia, maman, şopti fetiţa, şi bate la uşă.