Acum câteva decenii, filozofia ştiinței¹ constituia obiectul preocu- părilor relativ ezoterice ale unui grup de cercetători, cu deosebire din tări de limbă engleză. Inspirați de programul empirismului logic şi de realizările socotite exemplare ale unora dintre personalitățile eminente ale cercului de la Viena care emigraseră în Statele Unite şi Anglia, ei urmăreau analiza şi clarificarea logică a unor concepte centrale pentru întelegerea structurii cunoaşterii ştiințifice, concepte cum ar fi limbaj de observație şi limbaj teoretic, reguli de corespondență, teorie științifică, formularea unor criterii logice de delimitare a teoriilor ştiințifice de teorii numite în mod peiorativ speculative sau metafizice, precum şi a unor criterii de evaluare a gradului de confirmare a ipotezelor ştiințifice de către datele de observație. Concepută și practicată în acest fel, teoria cunoaşterii ştiințifice apărea observatorului din afară drept un joc la care participă un număr relativ restrâns de filozofi profesionişti. Scrierile consacrate logicii şi metodologiei demersului ştiințific şi analizei produselor sale nu stârneau atenția cercurilor largi ale publicului cultivat, şi nici cel puțin interesul unor oameni de ştiință repre- zentativi şi al istoricilor ştiinței. Cine şi-ar fi închipuit în acei ani că o scriere publicată în colecția Enciclopedia internațională a ştiinței unificate, o colecție îngrijită de două personalități emblematice ale empirismului logic, Rudolf Carnap şi Charles Morris, va fi difuzată până la moartea autorului ei, în 1996, atât în limbi de mare circulație cât și în altele cu o arie mai restrânsă, în aproape un milion de exemplare? Intr-adevăr, lucrarea unui tânăr istoric al științei, cu totul necunoscut în afara unui cerc restrâns de specialişti, a devenit în scurt timp cea mai citită carte consacrată teoriei cunoaşterii ştiințifice din toate timpurile. 

Lucrarea lui Kuhn a fost şi este citită până astăzi nu numai de oameni ce ilustrează toate domeniile activității academice, ci chiar şi de istorici şi teoreticieni ai literaturii şi artelor, de scriitori sau artişti. Intelectuali cu interese din cele mai diferite iau în mână această carte nu numai pentru a câştiga o imagine despre ştiinţă ca fenomen major al lumii moderne, ci şi pentru a putea beneficia de sugestiile pe care le poate oferi celor activi în cele mai variate teritorii ale cercetării şi creației. Un indiciu semnificativ al ariei neobişnuit de largi de diseminare a ideilor lui Kuhn este fie şi doar favoarea de care se bucură în limbajul cult al ultimilor decenii un cuvânt-cheie din cartea sa, cuvântul paradigmă. Elita cercetătorilor naturii, psihologii, sociologii antropologii, istoricii de toate fclurile, de la cei care se consacră istoriei sociale, şi economice şi politice, până la istoricii artei şi religiei, pentru a nu mai vorbi de istoricii ştiinţei, găsesc în lectura cărții lui Kuhn o excelentă oportunitate pentru a descoperi şi a pune îr. discuție diferite stereotipii care le domină gândirea. Cât despre scrierile de teoria ştiinței, aici invocarea şi critica vederilor lui Kuhn a devenit un ritual căruia puţini i se mai pot sustrage. Într-un index al citărilor puţine personalități ale ştiinței şi filozofiei secolului ce se încheie, ca Albert Einstein sau Ludwig Wittgenstein, ar putea ține pasul cu Thomas