Prefață

Existența acestei cărți este un mic miracol. Prelegerile care stau la baza ei au fost ținute de psihiatrul Viktor Frankl în 1946, la numai nouă luni de la eliberarea lui dintr-un lagăr de muncă unde, cu scurt timp înainte, fusese în pragul morții. Adunate de Frankl într-o carte, ele au fost publicate în germană de o editură mică. Volumul nu s-a mai retipărit după epuizarea tirajului și a fost în mare parte uitat, până când aceeași editură l-a recuperat din propriile-i arhive. Publicul care a asistat la prelegerile lui Viktor Frankl publicate în această carte fusese lipsit, în lungii ani de ocupație nazistă, de stimularea morală și intelectuală oferită de el și avea nevoie disperată de noi coordonate etice. 

Printre milioanele de victime ale Holocaustului care muriseră în lagărele de concentrare se numărau și părinții și soția însărcinată a lui Frankl. În ciuda tragediilor personale și a inevitabilei și profundei dureri resimțite în urma acestor pierderi, psihiatrul austriac a reușit totuși să-și pună suferința într-o perspectivă care avea să inspire milioanele de cititori ai celui mai cunoscut volum al său, Omul în căutarea sensului vieții, și care i-a inspirat și pe ascultătorii acestor prelegeri. Viktor Frankl nu e singurul care a suferit pierderi de-vastatoare sau care a fost aproape de moarte, dar nici singurul care a găsit motive de speranță în ciuda tuturor celor întâmplate. Fiica unor supraviețuitori ai Holoca-ustului îmi povestea odată că părinții ei aveau un cerc de prieteni care, asemenea lor, trecuseră prin câteva dintre îngrozitoarele lagăre ale morții unde a fost și Frankl. Mă așteptam să spună că toți aveau o viziune pesimistă, dacă nu chiar deprimată, asupra lumii. 

Numai că, mi-a explicat ea, pe vremea când copilărea într-o suburbie a Bostonului, părinții ei se întâlneau cu prietenii lor supraviețuitori ai lagărelor morții... și petreceau! Femeile, așa cum obișnuia să spună bunica mea născută în Rusia, se „împopoțonau“, punându-și cele mai frumoase haine, împodobindu-se de parcă mergeau la un bal din înalta societate. Se adunau la chefuri, dansau și se veseleau împreună – „profitau de orice prilej de a se bucura de viață“, după cum mi-a explicat cunoscuta mea. Își amintea cum tatăl ei savura chiar și cele mai mici plăceri spunând „asta da viață!“