Poarta nu este încuiată. Scârțâie când o împing, ca și cum mi-ar reproșa că nu am mai venit de mult timp. Zugrăveala albă s-a scorojit pe alocuri, lăsând să se vadă negrul original. După jaf, am insistat ca Mima să instaleze o alarmă, pe lângă lacăt, și mai multe spoturi cu senzori de mișcare în jurul casei. Ea a încercat toate pretextele: „motanul o să declanșeze alarma”; „n-aș putea să-mi deschid ferestrele”; „domnul Malois a fost jefuit și alarma nu a funcționat”; „e prea scump”; „oricum, n-am nimic de furat”; „lasă-mă-n pace, Emma, ești la fel de căpoasă ca tatăl tău”. Sunt prima sosită. Obloanele sunt închise, buruienile se ițesc printre dalele terasei, tulpinile roșiilor se îndoaie sub roade. Mima le-a plantat în ziua aniversării mele. M-a chemat chiar după aceea, bombănea că i-a rămas pământ sub unghii și după ce se spălase. „Am plantat roșii inimă de bou, știu că-ți plac”, mi-a spus. „Am să-ți fac o salată bună când ai să vii.” Lângă roșiile inimă de bou este o tulpină de roșii cherry, preferatele Agathei. Culeg una, o șterg pe cămașă și îmi înfig dinții în ea. Pielița se rupe, pulpa explodează, mi se revarsă pe buze, sucul acru își varsă bobițele pe limba mea, copilăria îmi revine în amintire. - Ești deja aici? Vocea Agathei mă face să tresar. N-am auzit-o venind. Mă strânge în brațe, în timp ce ale mele îmi atârnă pe lângă trup. În familia noastră, suntem mai degrabă zgârciți cu gesturile de afecțiune. Nu și sora mea. Ea vorbește fluent limba tandreței și își poartă sentimentele în bandulieră. - Mă bucur să te văd! spune relaxându-și strânsoarea. După atâta timp... Se oprește, se uită la mine, emoția mă copleșește când privirea ei o întâlnește pe a mea. - M-am mirat când am primit mesajul tău, continuă. Ai avut o idee grozavă! Nu-mi place că o să fie vândută casa Mimei, dar nu este de mirare, venind din partea dragului nostru unchi. Tipul încă pretinde cei douăzeci de cenți pe care mi i-a împrumutat când aveam opt ani, sunt sigură că în altă viață a fost un parcometru. - Asta ar fi o explicație pentru capul lui pătrat. - Mda. Dacă îl apeși pe nas, scoate un bon de parcare. Bun, deschidem casa? O urmez înspre ușă. Soarele îi luminează părul și fire lungi, albe apar în claia de păr blond. Aceste dovezi ale trecerii timpului fac să mi se strângă inima. Când o vedeam zi de zi, sora mea mai mică nu îmbătrânea. Au trecut cinci ani de la ultima întâlnire și deodată Agathe a devenit adult. - Nu știu unde naiba am pus cheia. Își golește geanta pe covorașul de la intrare, iar cheia lungă din bronz zace printre pachetele de gumă de mestecat și de țigări. - Iat-o! Aș fi vrut să nu fie acolo. Să plecăm fără să putem intra, să fim obligate să renunțăm. Aș fi vrut să nu-i fi propus niciodată surorii mele să venim să ne petrecem o ultimă vacanță aici, ca atunci când eram mici, înainte ca această casă să aparțină altora. Aș fi vrut să nu știu niciodată ce înseamnă să văd ușa asta deschizându-se și să nu mai aud vocea bunicii noastre cerându-ne să ne descălțăm.