Tatăl meu avea o mică dugheană la Bassora. Nu era nici sărac, nici bogat;
făcea parte dintre oamenii care nu îndrăznesc să înceapă ceva, de teamă să
nu piardă și puținul pe care l-au agonisit. Pe mine m-a crescut, de bine de
rău, în așa fel, încât am fost în stare de timpuriu să-i dau o mână de ajutor.
Când am împlinit optsprezece ani, tata a făcut prima lui negustorie mai mare
și a murit răpus de durere: aflase vestea că valurile îi înghițiseră o mie de
galbeni. Curând aveam să socotesc moartea lui bine venită, căci puține
săptămâni după aceea se adeveri că vasul care căra bunurile tatălui meu se
scufundase. Curajul meu tineresc nu putea fi biruit însă de această nenorocire.
Am prefăcut în bani tot ce rămăsese de la tatăl meu și am pornit în lumea
largă să-mi caut norocul. Am plecat însoțit de un bătrân slujitor al tatălui meu,
căruia îi eram atât de drag, încât nu se îndura să mă lase singur și ținea morțiș
să-mi împărtășească soarta.
Ne-am îmbarcat în portul Bassora. Aveam vânt prielnic. Vasul pe care
pluteam se îndrepta spre India. După cincisprezece zile de călătorie, căpitanul
ne vesti că se apropie o furtună; fața îi era îngândurată, căci se părea că nu
cunoaște prea bine locurile acelea și nu-i era ușor să țină piept furtunii. Porunci
să se strângă grabnic toate pânzele și înaintam acum foarte încet. Se lăsase
noaptea – o noapte senină și rece – iar căpitanul începuse să creadă că
semnele prevestitoare ale uraganului îl înșelaseră. Deodată se ivi o corabie pe
care n-o văzusem până atunci și care trecu foarte aproape de noi. Pe puntea
acelei corăbii izbucniră strigăte și urlete sălbatice, nelalocul lor înaintea
înspăimântătorului ceas al furtunii. Căpitanul stătea alături de mine, alb ca
varul.
— Corabia mi-e pierdută! strigă el. Pe lângă noi a trecut moartea!
Până să pricep ceva, oamenii de pe vasul nostru dădură buzna, răcnind.
— Ați văzut-o? S-a sfârșit cu noi!
Căpitanul porunci să se citească din Coran cuvinte de îmbărbătare și trecu
el însuși la cârmă. Zadarnic! Urgia se întețea văzând cu ochii; nu trecu nici un
ceas și vasul se opri pe loc, troznind din încheieturi. Oamenii coborâră în bărci
și, când ultima barcă părăsi puntea, corabia se scufundă, iar eu m-am pomeni
dintr-o dată plutind pe apă, sărac ca un cerșetor. Nenorocirea însă nu se
sfârșise... Furtuna vuia tot mai cumplit. Barca plutea în voia valurilor. L-am

îmbrățișat pe bătrânul slujitor și ne-am jurat să rămânem alături până la
moarte. În sfârșit se crăpă de ziuă. Dar odată cu ivirea primelor raze de soare,
vântul se năpusti asupra bărcii noastre și o răsturnă. Nu i-am mai văzut
niciodată pe tovarășii mei de călătorie, marinarii. Izbitura mă năucisese; când
m-am trezit, mă aflam în brațele bătrânului și credinciosului meu servitor,
care scăpase cu viața agățându-se de barca răsturnată și mă târâse lângă el.
Furtuna se potolise. Nu mai rămăsese nici urmă din vasul nostru, dar în
depărtare se ivi o altă corabie și valurile ne purtau către ea. Când ne-am
apropiat, am văzut că era corabia care trecuse pe lângă noi în noaptea de
pomină și care pricinuise căpitanului nostru atâta spaimă. M-a cuprins o teamă
ciudată la vederea vasului acela. Înfricoșătoarele vorbe ale căpitanului, care
se adeveriseră atât de cumplit, înfățișarea vasului pustiu, la bordul căruia nu
se zărea țipenie de om în vreme ce ne apropiam, oricât am strigat noi, totul
m-a umplut de groază. Totuși aceasta era singura noastră scăpare; de aceea
am slăvit numele Profetului care ne dăruise ca prin minune viața.
Am vâslit cu mâinile, cu picioarele, îndreptându-ne către parâma de la
prova corabiei. În sfârșit, am izbutit să o apucăm; la strigătele noastre – nici
un răspuns, o muțenie desăvârșită. Atunci ne-am cățărat pe odgon – eu, fiind
mai tânăr, în frunte. Dar, o, ce înfiorător! Ce priveliște cumplită mi s-a înfățișat
pășind pe punte! Pe podeaua înroșită de sânge zăceau douăzeci-treizeci de
morți în straie turcești; un bărbat în veșminte de preț cu sabia în mână, tras
la față, galben – mort și el – era țintuit de catargul din mijloc și un piron mare
îi străpungea fruntea. De frică, mi s-au tăiat picioarele; abia mai cutezam să
răsuflu. În cele din urmă, bătrânul slujitor mă ajunse. Puntea aceea fără urmă
de viață, acoperită numai de leșuri îngrozitoare, îl buimăcise și pe el. Cu frica
în suflet, am înălțat o rugă către Profet, și numai după aceea am cutezat să
pășim înainte. Ne uitam mereu în jurul nostru, cu grijă, temându-ne că ne-ar
putea ieși în cale altceva și mai înspăimântător. Dar nimic nu se clintea. Nu se
vedea țipenie de om viu – numai noi și întinsul apelor. Nu îndrăzneam să
vorbim cu glas tare, de teamă ca nu cumva căpitanul mort și țintuit de catarg
să-și întoarcă ochii sticloși către noi sau ca unul din morți să miște capul. În
cele din urmă, am găsit o scară ce ducea înăuntrul vasului.