Numele lui William Manchester nu are nevoie de vreo recomandare specială, deoarece s-a făcut larg cunoscut o dată cu publicarea volumului Moartea unui preşedinte. În această a doua carte a lui William Manchester, pe care tot Editura politică ne-o pune la îndemână, nu ne mai întâlnim cu un moment contemporan, cunoscut în datele sale esenţiale prin intermediul întinsei reţele a mijloacelor de informaţie în masă. Armele lui Krupp constituie o vastă radiografie a evoluţiei uneia din cele mai vestite dinastii industriale din Germania, din Europa, din lume. Explorarea a patru secole de istorie e, trebuie să o recunoaştem, o întreprindere temerară din partea unui publicist prin excelenţă. Ceea ce remarcă, în primul rând, cititorul după ce a parcurs şi ultimul rând al celor 1.000 de pagini ale lucrării de care ne ocupăm este modalitatea de abordare, de tratare a subiectului, prin care o uriaşă şi minuţioasă documentare este valorificată la o înaltă temperatură publicistică, care captivează de la început până la sfârşit. De fapt, aceasta este maniera cea mai receptată de publicul contemporan. Nu e de mirare că tocmai asemenea cărţi de istorie, scrise într-un stil colorat, alert, chiar nervos, se bucură de cea mai mare audienţă. 

Nu o dată, ele provoacă pasiuni, dispute, controverse pe un plan extrem de larg, mai mult decât orice alte studii uscate şi reci, a căror discutare polemică se mărgineşte la cercul specialiştilor sau numai al celor avizaţi în materie. Desigur, avem în vedere autorii şi lucrările serioase, cu o solidă bază de informare şi efort de interpretare obiectivă, şi nu pe aceia care cultivă senzaţionalul de dragul senzaţionalului. Cărţi ca acelea ale Lui William Shirer - Ascensiunea celui de-al treilea Reich şi Căderea celei de-a treia Republici - au provocat ample discuţii, aprobări sau contestări, globale ori parţiale, în rândul istoricilor şi cititorilor, demonstrând că acest mod de tratare a istoriei nu mai poate fi privit cu condescendenţă. 

Ca orice disciplină, ştiinţa istorică, pentru a exista şi a progresa, are nevoie de cercetători specialişti, de erudiţi şi savanţi, profesionişti legitimaţi ai descifrării trecutului. În acelaşi timp socotesc demnă de reţinut, nu doar ca pe o figură de stil, aserţiunea lui sir Maurice Bowra, unul din cei mai reputaţi reprezentanţi ai istoriografiei din Marea Britanie, că istoria este o treabă prea serioasă pentru a fi lăsată exclusiv pe seama istoricilor de profesie; este nevoie de interpreţi dacă erudiţii vor ca rezultatele cercetărilor lor să aibă ecou şi dincolo de cercul iniţiaţilor. Şi, spune mai departe M. Bowra, cei mai buni interpreţi sunt aceia al căror interes nu se limitează la un singur domeniu, ci cuprinde cât mai multe şi care ajută publicul larg să-şi împlinească dorinţa firească de a cunoaşte trecutul. Asemenea mijlocitori pot ilustra ceea ce le furnizează cercetarea profesioniştilor. Mai mult încă, şi acesta este cazul lui Manchester sau Shirer, abordând un aspect sau altul al istoriei, operând cu mijloacele de cercetare proprii acestei discipline, aceşti interpreţi se integrează ei înşişi în rândul istoricilor de vocaţie. De altfel, sunt numeroase situaţiile care evidenţiază aportul uimitor al unor nespecialişti la dezvoltarea ştiinţei istorice. A devenit clasic exemplul marelui Schliemann, onest negustor retras din afaceri, care, prin descoperirile sale de la Troia şi Micene, a pus în evidenţă existenţa unui miez istoric real al nemuritoarelor cânturi ale lui Homer.