Tuturor celor de la Vintage, pentru devotamentul şi profesionalismul lor. Sunt în permanenţă inspirată de experienţa voastră, de umorul vostru şi de dragostea voastră pentru cuvântul scris. Lui Anne Messitte, pentru încrederea pe care o ai în mine.

Îţi voi rămâne pentru totdeauna îndatorată. Lui Tony Chirico, Russell Perreault şi Paul Bogaards, pentru sprijinul nepreţuit. Minunatei echipe de producţie, editorială şi de design care a întregit acest proiect: Megan Wilson, Lydia Buechler, Kathy Hourigan, Andy Hughes, Chris Zucker şi Amy Broşey. Lui Niall Leonard, pentru iubirea, sprijinul şi călăuzirea ta şi pentru că ai fost mai puţin nesuferit. Lui Valerie Hoskins, agentul meu – mulţumesc în fiecare zi pentru tot. Lui Kathleen Blandino, pentru corectură şi pentru lucrurile de pe web. Lui Brian Brunetti, încă o dată, pentru perspectiva nepreţuită asupra accidentelor de elicopter. Laurei Edmonston, pentru că mi-a împărtăşit cunoştinţele ei despre nord-estul Pacificului. Profesorului Chris Collins, pentru că m-a ajutat să înţeleg agricultura. Lui Ruth, Debrei, Hellenei şi lui Liv, pentru încurajări şi pentru că m-aţi ajutat să termin cartea. Lui Dawn şi Daisy, pentru prietenia şi sfaturile voastre. Andreei, lui BG, Beccăi, lui Bee, Britt, Catherine, Jadei, lui Jill, Kellie, Kelly, Leis, Liz, Norei, lui Raizie, QT, Susi – câţi ani au trecut deja? Şi noi încă rezistăm. Mulţumesc pentru americanisme. Tuturor prietenilor mei din lumea literară – ştiţi voi care sunteţi – mă inspiraţi în fiecare zi. Şi, nu în ultimul rând, le mulţumesc copiilor mei. Vă iubesc necondiţionat. Voi fi întotdeauna mândră că aţi devenit nişte bărbaţi remarcabili. Îmi aduceţi multe bucurii. Rămâneţi la fel de minunaţi.

Amândoi. Joi, 9 iunie 2011 Stau. Aştept. Inima-mi bate cu putere. E ora 5: 36 şi mă holbez prin parbrizul fumuriu al Audi-ului meu, în faţa uşii de la intrarea în clădirea de birouri în care lucrează ea. Ştiu că e devreme, dar am aşteptat acest moment toată ziua. O voi vedea. Mă foiesc pe bancheta din spate a maşinii. Atmosfera pare sufocantă şi, deşi încerc să-mi păstrez calmul, aşteptarea şi anxietatea se întrepătrund în stomacul meu şi mă apasă pe piept. Taylor stă pe locul şoferului, privind fix în faţă fără să spună nimic, la fel de liniştit ca întotdeauna, în vreme ce eu de-abia pot respira. E enervant. La naiba! Unde e? E înăuntru – la Seattle Independent Publishing.

Având în faţă un trotuar larg, deschis, clădirea e părăginită şi are nevoie de renovări serioase; numele companiei este gravat la întâmplare în sticlă, iar efectul îngheţat de pe fereastră începe să pălească. În spatele uşilor închise poate fi o companie de asigurări sau o firmă de contabilitate – nu se vede niciun fel de echipament. În fine, asta voi putea schimba când voi prelua firma. SIP îmi aparţine. Aproape. Am semnat deja acordul-cadru revizuit. Taylor îşi drege glasul şi mă priveşte în oglinda retrovizoare. — O să aştept afară, domnule, spune el, luându-mă prin surprindere, apoi se dă jos din maşină înainte să-l pot opri. Poate că e mai afectat de încordarea mea decât credeam.

Este atât de evidentă? Poate că şi el e tensionat. Dar de ce? Poate pentru că a fost nevoit să-mi suporte toanele nesfârşite toată săptămâna trecută şi ştiu că n-a fost uşor. Dar azi a fost o zi diferită. Plină de speranţă. E prima zi productivă de când m-a părăsit, sau cel puţin aşa mi se pare mie. Optimismul m-a ajutat să particip la şedinţe cu entuziasm. Zece ore până la întâlnirea cu ea. Nouă. Opt. Şapte… Timpul mi-a pus răbdarea la încercare, pe măsură ce se apropia revederea mea cu domnişoara Anastasia Steele.