În prima jumătate a secolului al XVI-lea istoria Europei este marcată de tulburări politice şi religioase. Măcinată de corupţie, Biserica Catolică, al cărei centru era la Roma, s-a văzut ameninţată de apariţia protestantismului, care a căpătat amploare după revolta lui Martin Luther din 1517 şi s-a răspândit rapid în toată Germania şi în nordul Europei. Italia era încă o serie de cetăţi-state, vulnerabile la atacuri din interior şi ameninţată din afară de invazii străine, îndeosebi de Franţa şi Spania, cea din urmă aflată sub domnia Sfântului împărat Roman Carol al V-lea. Cele mai puternice cetăţi italiene erau Roma şi Veneţia. Odată cu declinul Florenţei, arta şi cultura perioadei de glorie a Renaşterii şi-au mutat centrul la Roma, sub patronajul papilor. Între timp, pe ţărmul Adriaticii, Veneţia era încă la apogeu. Republica guvernată de un număr important de familii aristocratice se bucura de o remarcabilă stabilitate politică, de o populaţie cosmopolită, de dominaţia asupra vestului Mediteranei şi de o economie înfloritoare, bazată pe negoţ; Veneţia era o mină de aur pentru negustori, călători şi aventurieri. Povestea pe care o veţi citi începe la Roma, în 1527.

Roma, 1527 Stăpâna mea, Fiammetta Bianchini, tocmai îşi pensa sprâncenele şi îşi muşca buzele ca să le dea culoare, când s-a petrecut un lucru de negândit: armata Sfântului împărat Roman a făcut o spărtură în zidul Cetăţii Eterne a Domnului, lăsând să se năpustească într-însa o hoardă de oşteni înfometaţi şi pe jumătate smintiţi, puşi pe prădăciune şi împilare. Italia era pe vremea aceea o tablă de şah vie pe care se jucau ambiţiile unei jumătăţi din Europa. Ameninţarea războiului era la fel de regulată ca recoltele, alianţele încheiate iarna erau încălcate primăvara şi în unele locuri, o dată la doi ani, femeile năşteau copilul vreunui tată năvălitor. În măreaţa şi strălucitoarea cetate a Romei ne duceam traiul leneş sub ocrotirea Domnului, dar vremurile erau atât de nestatornice, încât şi sfinţii părinţi încheiau înţelegeri spurcate, iar un papă cu sânge de Medici în vine era întotdeauna mai aplecat spre politică decât spre rugăciune.