Elizabeth Hoyt - The princess - 3 - Inocență pierdută PDF

Mortul de la picioarele Lucindei Craddock-Hayes arăta ca un zeu prăbușit. Apollo, sau mai degrabă Marte, vestitorul războiului, întruchipat ca om și căzut din cer pentru a fi descoperit de o fecioară în drum spre casă. Doar că zeii rareori sângerau. Sau mureau, că tot venise vorba. — Domnule Hedge, strigă Lucy peste umăr. Aruncă o privire pe drumeagul singuratic ce ducea din orășelul Maiden Hill la casa CraddockHayes. Părea a fi la fel ca în momentul descoperirii ei: pustiu, în afară de ea, de servitorul ei, care venea gâfâind din urmă, și de cadavrul ce zăcea în șanț. Cerul era apăsător, de un cenușiu iernatic. Lumina începuse deja să scadă, deși nu era nici ora cinci după-amiază. Drumul, tăcut și rece, era mărginit de copaci fără frunze. Lucy se înfioră și își strânse mai tare șalul în jurul umerilor. Mortul era întins cu fața în jos, golpușcă și lovit peste tot.

Liniile prelungi ale spatelui erau mânjite de o pată de sânge coborând de pe umărul drept. Mai jos avea șolduri zvelte, picioare musculoase și păroase, și labe osoase, surprinzător de elegante. Lucy clipi și își îndreptă din nou privirea spre fața lui. Chiar și mort era chipeș. Capul lui, întors într-o parte, dezvăluia un profil patrician: un nas lung, pomeți înalți și osoși și o gură mare. O sprânceană, arcuită peste ochiul închis, era tăiată de-a curmezișul de o cicatrice. Părul de culoare deschisă, tuns scurt, se întindea uniform pe craniu, în afară de locurile unde era năclăit cu sânge. Mâna stângă îi era întinsă peste cap, iar pe arătător se vedea o urmă în locul unde ar fi trebuit să se afle un inel. Ucigașii lui îl furaseră, probabil, împreună cu toate celelalte lucruri. În jurul corpului, noroiul era răscolit, iar lângă șoldul mortului era imprimată urma unui călcâi de cizmă. În rest, nu se vedea nici un indiciu despre cel care îl aruncase acolo ca pe un gunoi. Lucy simți lacrimi absurde înțepând-o în ochi.

Era ceva în felul în care fusese abandonat acolo, gol-pușcă și umilit de ucigașii lui, care părea o insultă teribilă la adresa acelui bărbat. Era insuportabil de trist. „Prostuțo”, se mustră singură. Auzi un bombănit ce se apropia tot mai mult. Se grăbi să-și șteargă umezeala de pe obraji. — Mai întâi îi vizitează pe soții Jones și pe toți micuții lor, niște mucoși nerozi. Apoi urcăm dealul până la bătrâna Hardy – cotoroanță urâcioasă, nu știu de ce nu a fost încă băgată în pământ cu o lopată. Și să fie asta tot? Nu, nu-i nici pe jumătate tot. Apoi, mai apoi, musai să facă vizite în toată parohia. Iar eu să car borcane mari de piftie peste tot. Lucy își înăbuși impulsul de a-și da ochii peste cap. Hedge, servitorul ei, purta un tricorn unsuros îndesat peste o claie de păr sur. Pardesiul și jiletca prăfuite îi erau la fel de ponosite, și alesese să își scoată în evidență picioarele crăcănate cu o pereche de ciorapi cu broderie stacojie, fără îndoială dintre cei aruncați de tatăl ei. Hedge se opri lângă ea.

— O, Doamne, numai nu o mortăciune! Căzând pradă surprinderii, omulețul uitase să se cocârjească, dar când Lucy se întoarse spre el, corpul lui vânos se împuțină sub ochii ei. Spatele i se curbă, umărul, pe care purtase greutatea îngrozitoare a coșului ei acum gol, se prăbuși, iar capul îi căzu într-o parte, apatic. Ca piesă de rezistență, Hedge scoase o cârpă în carouri și își șterse cu mare grijă fruntea. Lucy ignoră toate acestea. Văzuse această reprezentație de sute, poate chiar de mii de ori în viața ei. — Eu nu cred că i-aș spune „mortăciune”, dar e într-adevăr un om mort.

— Ei, mai bine să nu stăm aici gură-cască. Să-i lăsăm pe morți să se odihnească în pace, după cum spun eu întotdeauna. Hedge dădu să se strecoare pe lângă ea. Lucy i se puse în cale.

— Nu putem să-l lăsăm pur și simplu aici. — De ce nu? E aici de dinainte să fi trecut pe lângă el. Nici măcar nu l-am fi văzut dacă am fi luat-o pe scurtătură peste imașul comunal, cum am zis eu.

— Cu toate astea, l-am găsit. Poți să mă ajuți să-l iau pe sus? Hedge se dădu înapoi clătinându-se, nevenindu-i să creadă. — Să îl iei pe sus? Un tip așa mare și zdravăn? Numai dacă vrei să mă vezi schilodit, desigur. Spatele meu e destul de bolnav, așa a fost de douăzeci de ani. Nu mă plâng, dar să nu exagerăm. — Prea bine, admise Lucy. Va trebui să găsim o căruță. — De ce să nu-l lăsăm pur și simplu în pace? protestă omulețul. O să-l găsească cineva peste o vreme. — Domnule Hedge... — E înjunghiat în umăr și prin tot corpul. Asta nu-i frumos. Hedge își schimonosi fața până ajunse să semene cu un dovleac putrezit.

— Sunt sigură că nu a vrut să fie înjunghiat, nici în umăr, nici altundeva, deci nu cred că putem să-l considerăm vinovat pentru asta, îl mustră Lucy. — Dar a început să se împută! Hedge își flutură batista în fața nasului. Lucy nu pomeni că nu se simțise nici un miros până să ajungă el.

— Aștept până mergi după Bob Smith și căruța lui. Sprâncenele stufoase și cărunte ale servitorului se uniră într-o expresie de opoziție iminentă. — Doar dacă nu cumva ai prefera să rămâi aici, lângă cadavru? Expresia lui Hedge se limpezi.

— Nu, domnișoară. Dau o fugă până la fierar...

Cadavrul gemu. Lucy își coborî privirea, surprinsă. Lângă ea, Hedge sări în spate și spuse ceea ce era deja evident pentru amândoi: — Doamne sfinte! Omul ăla nu-i mort! „Dumnezeule bun”. Iar ea stătea acolo de atâta timp, certându-se cu Hedge. Lucy își desfăcu șalul și îl aruncă peste spatele bărbatului.

— Dă-mi pardesiul tău. — Dar...

— Acum! Lucy nu se obosi să-i arunce lui Hedge o privire. Nu folosea decât rar un ton tăios, ceea ce îl făcea cu atât mai eficient atunci când apela totuși la el. — Ooo, gemu servitorul, dar îi aruncă pardesiul. — Du-te după doctorul Fremont. Spune-i că e urgent și că trebuie să vină imediat. Lucy îndreptă o privire severă spre ochii mărgelați ai servitorului. Și, domnule Hedge…? — Da, domnișoară?

— Te rog să fugi. Hedge aruncă pe jos coșul și își luă tălpășița, mișcându-se surprinzător de rapid, uitând de spatele bolnav.