La sfârşitul săptămânii, vulturii se lăsară în balcoanele palatului prezidenţial, distruseră cu ciocul plasele de la ferestre şi răscoliră cu aripile lor timpul încremenit dinăuntru, iar în zorii zilei de luni oraşul se deşteptă din letargia-i de veacuri la adierea unei brize călduţe şi gingaşe ce aducea un iz de mort important şi de putredă grandoare. Abia atunci ne încumetarăm să intrăm fără a lua cu asalt zidurile năruite de piatră fortificată, aşa cum voiau cei mai înverşunaţi, şi fără să smulgem din balamale, cu boi înjugaţi, porţile cele mari, după cum propuneau alţii, căci a fost de-ajuns ca cineva să le împingă pentru ca să cedeze cu tot blindajul lor care pe timpurile de glorie ale palatului rezistase bombardelor lui William Dampier. Parcă am fi pătruns în lumea unei alte epoci, fiindcă aerul era mai uşor în gropile cu dărâmături din uriaşul sălaş al puterii, iar liniştea părea străveche şi lumina decrepită făcea ca totul din jur să se desluşească anevoie.

În prima curte, ale cărei dale cedaseră presiunii subterane a buruienilor, văzurăm posturile pustii şi în dezordine ale gărzilor care fugiseră, armele părăsite în rastel, lunga masă de scânduri negeluite cu farfuriile cu resturile prânzului de duminică întrerupt de panică, văzurăm dependinţele în penumbră unde fuseseră cândva birourile civile, ciupercile pestriţe şi crinii albi printre petiţiile nerezolvate al căror curs obişnuit fusese mai încet decât acela al vieţilor celor mai sterpe, văzurăm în mijlocul curţii cristelniţa unde fuseseră botezate în sfântul har marţial mai mult de cinci generaţii, văzurăm, în spate, vechiul grajd al viceregilor transformat în garaj, şi printre camelii şi fluturi berlina de pe vremea vacarmului, furgonul de pe timpul ciumei, caleaşca din anul cometei, dricul progresului în cadrul ordinii, limuzina somnambulă a celui dintâi veac de pace, toate în stare bună, sub pânza de păianjen plină de colb şi toate vopsite în culorile drapelului naţional. În curtea următoare, dincolo de grilajul de f ier, erau trandafirii ninşi de pulberea lunii la umbra cărora dormeau leproşii în vremurile de glorie ale palatului, şi se întinseseră într-atât, nefiind îngrijiţi, încât aproape că nu mai rămăsese nici un ungher fără mirosul acela de roze în vălmăşag cu pestilenţa ce răzbea până la noi din fundul grădinii, duhoarea de la coteţul de găini şi miasma de balegă şi urină fermentată de la vaci şi de la soldaţii din biserica de pe timpurile coloniei preschimbată în staul pentru muls. Făcându-ne drum prin hăţişul sufocant, văzurăm galeria cu arcade cu glastre de garoafe şi frunze de astromelia şi pansele unde fuseseră încăperile concubinelor, şi după felurimea resturilor menajere şi numărul mare al maşinilor de cusut ni se păru cu putinţă să fi locuit acolo peste o mie de femei cu droaia lor de prunci născuţi toţi la şapte luni, văzurăm dezordinea ca la război de prin bucătării, rufele în albii putrezind la soare, haznaua comună pentru concubine şi soldaţi, şi în fundul grădinii, sălciile somptuoase ce fuseseră aduse cu rădăcini din Asia Mică în uriaşe sere pe mare, cu pământul, seva şi burniţa lor, şi dincolo de sălcii văzurăm palatul, imens şi trist, cu jaluzelele făcute ţăndări prin care continuau să intre vulturii.

N am fost nevoiţi să forţăm intrarea, cum crezusem, căci poarta din mijloc păru a se deschide doar sub imperiul vocii, aşa încât am urcat la primul cat pe o scară de piatră roşie ale cărei covoare de operă fuseseră tocate de copitele vacilor, şi din primul vestibul şi până în iatacuri văzurăm birourile şi sălile oficiale în ruine, pe unde se plimbau vitele nepăsătoare mâncând perdelele de catifea şi sfâşiind pluşul fotoliilor, văzurăm tablouri cu subiecte eroice, cu sfinţi şi militari, aruncate pe jos printre mobile sfărâmate şi balegi proaspete, văzurăm o sufragerie distrusă de vaci, sala de muzică profanată de stricăciunile vacilor, măsuţele de domino făcute bucăţele şi pajiştea meselor de biliard jupuită de vaci, şi părăsită într-un ungher, maşina de fabricat vânt, care falsifica orice fenomen de pe cele patru cvadrante ale rozei vânturilor pentru ca lumea din palat să suporte mai uşor nostalgia mării dispărute, văzurăm colivii de păsări atârnând peste tot, acoperite încă de ....