Daniel îşi întoarse privirea de la golf. Ochii îi erau la fel de înneguraţi precum ceaţa deasă ce învăluia plaja Sausalito, la fel ca apa agitată ce lovea nisipul de sub picioarele lui. Nu mai era nici urmă de violet în ochii lui; simţea asta. Ea era prea departe. Se pregăti să înfrunte vântul usturător ce bătea dinspre mare. Dar, în timp ce îşi trăgea jacheta groasă mai strâns pe lângă corp, îşi dădu seama că era un gest inutil. Vânătoarea îi dăduse întotdeauna fiori de gheaţă. Un singur lucru putea să-l mai încălzească azi, dar ea era departe. îi lipsea felul în care buzele lui se odihneau pe creştetul ei. îşi imagina cum corpul ei umplea cercul gol făcut de braţele lui, cum se apleca să-i sărute gâtul. Dar era mai bine că Luce nu era aici. S-ar fi îngrozit de ce-ar fi văzut. În spatele lui, scâncetele leilor-de-mare adunaţi în cete de-a lungul ţărmului de sud al Insulei Angel erau ecoul felului în care se simţea el: groaznic de singur, fără nimeni prin preajmă care să-l audă. Nimeni în afară de Cam. Acesta era ghemuit în faţa lui Daniel şi lega o ancoră ruginită în jurul siluetei umflate şi ude de la picioarele lor. Chiar şi când făcea ceva atât de sinistru, Cam arăta bine. Ochii săi verzi aveau o scânteie în ei, iar părul lui negru era tuns scurt. Ajunseseră la un armistiţiu; asta aducea întotdeauna o lumină aparte pe faţa îngerilor, o strălucire mai puternică în părul lor, o cizelare mai pronunţată a corpurilor lor musculoase, perfecte. Zilele de armistiţiu erau pentru îngeri ceea ce sunt vacanţele pentru oameni. Prin urmare, deşi Daniel suferea de fiecare dată când era obligat să pună capăt vieţii unui muritor, pentru cei din jur arăta ca un tip care tocmai se întorcea dintr-o vacanţă în Hawaii: relaxat, odihnit, bronzat. În vreme ce strângea mai bine unul dintre nodurile complicate pe care le făcuse, Cam zise: — Tipic pentru Daniel. întotdeauna se dă în lături şi mă lasă pe mine să fac munca de jos. — Ce tot zici acolo? Eu i-am venit de hac. Daniel se uită la bărbatul mort, la părul grizonant, aspru, ce-i acoperea fruntea palidă, la mâinile butucănoase, la şoşonii ieftini, de cauciuc, la dunga de un roşu întunecat de pe piept. I se făcu iarăşi frig. Dacă n-ar fi fost nevoit să ucidă pentru ca Luce să fie în siguranţă, pentru a o salva, Daniel n-ar mai fi pus niciodată mâna pe o armă. N-ar mai fi luptat în nici o bătălie. Şi ceva în legătură cu uciderea acestui om nu era tocmai în regulă. De fapt, Daniel avea senzaţia vagă, neplăcută, că ceva nu era deloc în regulă. — Anihilarea lor este partea cea mai distractivă. Cam prinse frânghia în jurul pieptului bărbatului şi o strânse bine. Munca de jos este să-i aruncăm în mare. Daniel mai ţinea încă strâns în mână creanga însângerată. Cam se amuzase de alegerea făcută, dar pentru Daniel nu conta ce armă trebuia să folosească. Putea să ucidă cu absolut orice. — Grăbeşte-te! îi spuse ursuz, scârbit de plăcerea evidentă a lui Cam de a ucide oameni. Pierzi timpul. Mareea se retrage. — Dacă nu facem cum spun eu, fluxul de mâine îl va aduce pe Ucigaş înapoi la mal. Eşti prea impulsiv, Daniel, întotdeauna ai fost aşa. Gândeşti vreodată în perspectivă? Daniel îşi încrucişă braţele şi privi la crestele înspumate ale valurilor. Un catamaran turistic de la debarcaderul din San Francisco aluneca pe valuri în direcţia lor. Altădată, vederea unei bărci i-ar fi stârnit un noian de amintiri. Mii de călătorii fericite pe care le făcuse cu Luce de-a lungul şi de-a latul a o mie de mări şi o mie de vieţi. Dar acum - acum când ea risca să moară şi să nu se mai întoarcă în această viaţă în care totul era diferit şi nu mai existau alte reîncarnări -, Daniel era pe deplin conştient că memoria ei era ca o foaie albă de hârtie. Asta era ultima şansă. Pentru amândoi. Ultima şansă pentru toţi. Aşa că nu conta decât memoria lui Luce, nu a lui Daniel, şi erau atâtea adevăruri şocante ce trebuiau aduse la lumină cu blândeţe, dacă voia ca ea să trăiască. Gândul la ceea ce urma ea să afle îl făcu să se încordeze cu toată fiinţa. Cam se înşela dacă avea impresia că Daniel nu gândea în perspectivă. — Ştii că nu există decât un singur motiv pentru care mai sunt aici, spuse Daniel. Trebuie să vorbim despre ea. Cam izbucni în râs. — Eu vorbeam. Cu un geamăt, ridică pe umăr cadavrul ud leoarcă. Costumul bleumarin al bărbatului mort se strânse în jurul frânghiei legate de Cam. Ancora grea era proptită pe pieptul însângerat. — Ăsta e plin de zgârciuri! zise Cam. Mă simt aproape jignit că Bătrânii nu au trimis un ucigaş plătit mai de Doam- ne-ajută. Apoi - ca un aruncător de disc olimpic -, Cam îşi îndoi genunchii, se învârti de trei ori ca să îşi ia avânt şi aruncă trupul bărbatului înspre apă, făcându-l să zboare la o înălţime de 30 de metri. Timp de câteva secunde interminabile, corpul plană peste apele golfului. Apoi greutatea ancorei îl duse în jos şi dispăru în apa albastră-verzuie, împroşcând cu putere. Şi se duse imediat la fund. Cam îşi şterse mâinile. — Cred că tocmai am stabilit un nou record. Se asemănau în atât de multe privinţe! Dar Cam era un soi chiar mai rău, era un demon, şi asta îl făcea în stare de fapte reprobabile, fără să aibă remuşcări. Daniel era sfâşiat de remuşcări. Şi acum era sfâşiat şi de dragoste. — Pui prea puţin preţ pe viaţa umană, spuse Daniel. — Individul ăsta o merita, i-o trânti Cam. Chiar nu poţi să vezi partea distractivă din toată povestea asta?