Ea merge repede pe trotuar, părul blond îi saltă pe umeri, are obrajii îmbujoraţi şi o geantă sport atârnând pe antebraţ. Când ajunge la clădirea de apartamente în care locuieşte, bagă mâna în poşetă şi îşi scoate cheile. Strada este zgomotoasă şi aglomerată, plină de taxiuri galbene grăbite, de navetişti care se întorc de la serviciu şi de cumpărători care intră în magazinul alimentar de pe colţ. Dar nu o scap deloc din ochi. Se opreşte la intrare şi se uită scurt peste umăr. O sarcină electrică pare să pulseze în mine. 

Mă întreb dacă ea simte privirea mea insistentă. Detectarea privirii, aşa se numeşte capacitatea noastră de a simţi când cineva ne observă. Un întreg sistem al creierului uman este dedicat acestei moşteniri genetice de la strămoşii noştri, care s-au bazat pe această trăsătură ca să evite să devină pradă pentru animale. 

Mi-am cultivat acest tip de apărare în mine, senzaţia că mi se face pielea de găină, în timp ce capul mi se înalţă instinctiv pentru a căuta o pereche de ochi. Am învăţat pericolul de a respinge acest avertisment. 

Dar ea se întoarce, pur şi simplu, în direcţia opusă, apoi deschide uşa şi dispare înăuntru, fără să se uite câtuşi de puţin în direcţia mea. Nu îşi dă seama ce i-am făcut. Nu este conştientă de răul pe care i l-am cauzat; de dezastrul pe care l-am pus în mişcare. 

Pentru această tânără frumoasă cu faţa în formă de inimă şi corpul atrăgător – femeia pentru care m-a părăsit soţul meu, Richard – sunt la fel de invizibilă precum porumbelul care îşi caută hrana pe trotuar, lângă mine. Nu are nici o idee despre ce i se va întâmpla dacă va continua în felul acesta. Nici cea mai vagă idee.