O rafală de vânt ridică zăpada, biciuind picioarele calului, pe numele său Stiria. Acesta fornăi nervos, păşi în lături pe cărare, până când călăreţul îl struni de câteva ori, reuşind să îl calmeze. Napoleon Bonaparte, împăratul francezilor, îşi ridică gulerul de la manta şi scrută cu ochii mijiţi viscolul. Abia dacă distingea înspre est profilul zimţat, de 5000 de metri, al vârfului Mont Blanc. Se aplecă în şa şi îl lovi uşor pe Stiria peste gât. - Ai trecut prin altele şi mai grele, amice! Stiria era un superb cal de război de rasă arabă, pe care Napoleon îl capturase în urmă cu doi ani, în timpul campaniei din Egipt, dar frigul şi zăpada nu îi erau pe plac. Născut şi crescut în deşert, Stiria era obişnuit să fie biciuit de nisip, nu de ace de gheaţă. Napoleon se întoarse şi îi făcu semn valetului său, Constant, care se afla cu zece paşi mai în spate şi mâna un şir de catâri. Iar în urma acestuia, înşirându-se pe câţiva kilometri în josul cărării şerpuitoare, veneau cei patruzeci de mii de soldaţi care alcătuiau Armata de Rezervă, însoţiţi de cai, de catâri şi de muniţii. Constant dezlegă catârul din frunte şi înainta grăbit. Napoleon trase de hăţurile lui Stiria, apoi descăleca şi îşi întinse picioarele în zăpada înaltă până la genunchi. - Să-l lăsăm să se odihnească, spuse Napoleon. Cred că îl supără iarăşi potcoava aia. - Mă ocup eu, generale! Acasă, Napoleon prefera titlul de prim-consul, în timp ce în campanii, pe cel de general. Răsuflă adânc, îşi îndesă pe cap bicornul albastru şi îşi ridică privirea înspre piscurile de granit care se înălţau deasupra lui.