Cele trei surori, Cibi, Magda și Livi, stau într-un cerc strâns împreună cu tatăl lor în curticica din spatele casei. Leandrul pe care mama lor s-a străduit atât de mult să-l readucă la viață se cocârjează neconsolat într-un colț al micii grădini. Livi, mezina, în vârstă de trei ani, sare în picioare: nu-i în firea ei să stea liniștită. — Livi, te rog, așază-te, îi spune Cibi. La șapte ani, ea e cea mai mare dintre surori și e responsabilitatea ei să le dojenească atunci când nu sunt cuminți. Știi că tata vrea să vorbească cu noi.

— Nu, rostește micuța Livi, și începe să țopăie în jurul surorilor așezate, lovind-o pe fiecare ușor pe creștet când trece pe lângă ea. Magda, sora mijlocie, în vârstă de cinci ani, folosește o crenguță uscată de leandru pentru a desena personaje imaginare pe pământ. E o după-amiază caldă, însorită de vară. Ușa din spate e deschisă, invitând arșița înăuntru și trimițând afară mirosul dulce de pâine proaspăt coaptă. Două ferestre, una a bucătăriei, cealaltă a micului dormitor pe care îl împarte întreaga familie, au văzut și zile mai bune. Vopseaua se cojește de pe podea: iarna și-a luat tainul ei. Poarta grădinii e trântită de o rafală de vânt. Încuietoarea e stricată: încă ceva de reparat pentru tata.

— Vino-ncoa’, pisicuțo. Vrei să stai pe genunchii mei? îi spune tata lui Livi. Una e să-i spună sora ei să facă ceva, și cu totul altceva să fie rugată, și încă atât de frumos, de tata. Livi sare în poala lui, lovindu-i în treacăt tâmpla cu brațul. Nu-și dă seama de durerea provocată de gestul ei.

— Ai pățit ceva, tata? se îngrijorează Magda zărind grimasa de pe fața lui în timp ce dă capul pe spate. Își trece degetele peste obrazul lui țepos. — Nu, draga mea. Mi-e bine. Sunt cu fetele mele, ce și-ar mai putea dori un tată? — Ai zis că vrei să vorbești cu noi? Cibi, mereu nerăbdătoare, trece la subiectul acestei mici „ședințe“. Menahem Meller se uită în ochii drăguțelor sale fiice. N-au nici o grijă pe lume, nu știu nimic despre asprele realități ale vieții din afara căsuței lor calde. Asprele realități pe care Menahem le-a trăit și le trăiește încă. Glonțul care nu l-a ucis în Marele Război rămâne captiv în gâtul lui și acum, doisprezece ani mai târziu, amenință să-și încheie misiunea. Apriga Cibi, dârza Cibi… Menahem o mângâie pe păr. În ziua în care s-a născut, ea a anunțat că lumea ar face bine să se păzească – a sosit, și vai celor care i-ar sta în cale. Ochii ei verzi devin de un galben feroce când își iese din fire.