Cu doi ani în urmă, Editura „Hasefer" adăuga şirului de acte culturale cu care ne-a obişnuit mai de mult publicarea Istoriei războiului iudeilor împotriva romanilor a principalului cronicar evreu din antichitatea latină, Josephus Flavius. Unul dintre traducători şi autorul notelor explicative era atunci eminentul clasicist Ion Acsan, mie revenindu-mi onoarea de a prefaţa volumul. Aceeaşi editură, cu acelaşi tălmăcitor din limba greacă revin acum cu o operă a aceluiaşi celebru autor din vechime, Antichităţile iudaice. Cu bucuria de ieri, când introduceam pentru iubitorul de istorie român o operă, palpitând de succesiunea unor evenimente faimoase, a lui Josefben Matitiahu, cel născut la Ierusalim cu aproape două mii de ani în urmă, semnalez astăzi cititorului importanţa acestei autentice enciclopedii a iudaismului. în plină epocă iulio-claudiană şiflaviană – cea de înflorire a comunităţilor evreieşti şi a sinagogilor din lumea romană, de revoltă a iudeilor din timpul unor Nero, Vespasian şi Titus, încheiată cu distrugerea Ierusalimului şi cu debutul diasporei – lucidul şi superior oportunistul învăţat, intrat sub patronaj imperial, încheia la Roma, într-al treisprezecelea an de domnie a lui Domiţian, adică în 93—94 – graţie mecenatului acelui Epaphroditos ce era un cărturar cunoscut cu o vastă bibliotecă şi cu multe cunoştinţe despre Homer – cele douăzeci de cărţi ale opului denumit Ioudaike archaiologhia, dedicat istoriei poporului evreu de la facerea lumii până la vremea neroniană. Josephus Flavius, care sfârşise nu de mult redactarea Războiului iudeilor, unde făcea istorie strict contemporană, realiza prin Antichităţi o frescă a istoriei vechi evreieşti din care, în acest volum, găsim primele zece cărţi – de la origini la captivitatea babiloniană – ce prelucrează o parte a Vechiului Testament, acea Tora cu care Josephus era atât de familiar, ca evreu, ca fiu al unei familii de preoţi ai templului, în fine, ca discipol al unui pustnic ce-şi perecuse viaţa în deşert, după modul de trai al esenienilor regăsit în imaginea unui loan Botezătorul. 

Autorul, ce presară ici şi colo, legende şi interpretări rabinice, „inovaţii" nesemnificative, de fapt, printre informaţiile venite din textul canonic – notabile sunt cele referitoare la unul dintre personajele centrale care este Moise – a lucrat, se pare, deopotrivă pe text ebraic, pe cel grecesc al Septuagintei şi pe altul aramaic, folosind de la cartea a 14-a înainte izvoare privitoare la epoca elenistică, aceea a Haşmoneilor, precum pagini ale unui Nicolae din Damasc, pentru ca finalul (cărţile 18-20), închinat istoriei din vremea lui Caligula, a lui Claudiu şi a lui Nero, să exploateze din plin un izvor roman al timpului: este vorba de Istoriile acelui Cluvius Rufus, guvernator al Hispaniei Tarraconensis, ale cărui informaţii au fost utilizate şi de Tacitus sau de Plutarh. Aici se află celebrul pasaj al Antichităţilor (XVIII, 63-64), denumit „testimonium de Christo": este locul unde se face menţiune despre Isus Hristos – pasaj controversat, socotit de mulţi ca o interpolare sau o prelucrare mai târzie – care l-a făcut notoriu pe Josephus Flavius în Evul Mediu creştin (celălalt text de secol I referitor la întemeietorul creştinismului se găseşte, cum prea bine se ştie, în Analele lui Tacitus). Termenul de „antichitate" în sens latin, de „arheologie" în grai grecesc era, în vechime, un concept foarte larg unde intrau descrieri de datini, obiceiuri, legi, ceremonii, edificii, costume, arme, podoabe – tradiţia a fost creată de eruditul latin Marcus Terentius Varro, prin cele peste patruzeci de cărţi ale Antichităţilor divine şi umane din ultimul secol al Republicii romane, izvor folosit de la Vergiliu până la autorii creştini – iar în cazul operei lui Josephus Flavius se pare că autorul evreu a dorit să imite cumva Antichităţile romane (Romaike arhaiologhia) ale lui Dionisie din Halicarnas, retorul şi istoricul grec vieţuitor puţin timp înainte.