Papalitatea, autoritatea supremă a Bisericii catolice, este cea mai veche organizaţie din lume, singura care a fost odată o instituţie înfloritoare în Evul Mediu, un actor privilegiat în perioada Renaşterii, una din protagonistele Reformei şi Contra-Reformei, a Revoluţiei franceze şi a erei industriale, dar şi a ascensiunii şi decăderii comunismului. De-a lungul secolelor, papii, agăţându-se de faimoasa lor „infailibilitate”, au jucat un rol important şi au avut un mare impact social asupra faptelor istorice. În studiul său asupra istoriei protestantismului, istoricul Thomas Babington afirmă că papii au ştiut să aşeze în centru Biserica, dar şi să atenueze, chiar să ascundă influenţa lor asupra evenimentelor istorice, şi insistă pe abilitatea lor de a se adapta la diferitele mişcări sociale apărute de-a lungul timpului, şi de a şi le însuşi. Napoleon Bonaparte considera papalitatea „una dintre cele mai frumoase meserii din lume”, iar Adolf Hitler spunea despre ea că este „una dintre cele mai periculoase şi delicate profesii a lumii politice”. Napoleon compara forţa unui singur papă cu cea a unei armate de două sute de mii de bărbaţi. Este adevărat că de-a lungul istoriei, papalitatea a avut întotdeauna două feţe: una a Bisericii catolice din lumea întreagă, şi una a celei mai mari puteri politice de pe planetă.

 În timp ce pe de o parte papii binecuvântau oamenii simpli, pe de alta, primeau ambasadorii şi şefii de stat ai altor ţări, sau îşi trimiteau reprezentanţii diplomatici şi delegaţii în misiuni speciale. Această putere a dus ca foarte mulţi oameni să-i privească pe papi înainte de toate ca pe „părinţi ai prinţilor” şi-abia apoi ca „vicari ai lui Christos”. Suveranii pontifi au cerut pentru actele lor, şi aceasta încă din secolul VIII, întâietatea şi jurisdicţia universală; acestea le-au fost acordate în 1931, în urma creării postului de Radio-Vatican, care le-a permis stabilirea unui contact permanent cu lumea. În timpul Reformei, Luther, referindu-se la papalitate, a calificat-o ca un rău uman superfluu. Istoricul catolic lord Acton critică centralizarea excesivă a papalităţii şi, după o călătorie la Roma, afirmă că: „puterea corupe şi puterea absolută corupe la modul absolut”. Istoria Sfintei Alianţe, serviciul de spionaj al Vaticanului, nu poate fi adusă la lumină independent de istoria fiecărui papă în parte, iar aceasta, la rândul său, nu poate fi rostită independent de istoria Bisericii catolice. Este foarte clar că fără catolicism, nici un papă n-ar fi existat şi, aşa cum a scris Paul VI în Ecclesiam Suam, „fără papă Biserica catolică n-ar mai fi fost deloc catolică”. Este absolut sigur însă că, fără puterea reală pe care papii au avut-o, Sfânta Alianţă n-ar fi existat şi cu atât mai puţin gruparea Sodalitium Pianum1 . 

Amândouă fac parte din angrenajul la construirea căruia au contribuit: Sfânta Alianţă de la fondarea sa în 1566, din ordinul lui Pius V şi Sodalitium Pianum (SP), de la înfiinţarea sa în 1910, din ordinul lui Pius X. Un alt istoric, Carlo Castiliogni, autorul uneia dintre cele mai bune enciclopedii despre papi, scrie: „Tripla tiară purtată de pontifi simbolizează fără nici o îndoială puterea pe care o au în ceruri, pe pământ şi în lumea clandestină (underworld)”2 . Această afirmaţie se explică foarte simplu: în Cer papa îl are pe Dumnezeu, pe pământ, pe el însuşi, iar în lumea clandestină (underworld) are Sfânta Alianţă. Deşi autoritatea papală s-a schimbat încetul cu încetul, în funcţie de modernizările, transformările politicii şi economiei actuale, spionii Vaticanului nau avut ca singură preocupare decât interesele Bisericii. Experţii Vaticanului afirmă că Biserica şi structurile papale n-au renunţat niciodată la imaginea lor imperială, observând că acele caracteristici ale unui cult consacrat unei persoane imperiale, au fost pur şi simplu transferate asupra celei papale. Cei 40 de papi care au guvernat, sau mai exact „au domnit”, de când a fost creată Sfânta Alianţă, începând cu Pius V până la Ioan Paul II, s-au confruntat cu decreştinizarea şi schismele, revoluţiile şi dictaturile, colonizările şi expulzările, persecuţiile şi atentatele, războaiele civile şi mondiale, asasinatele şi sechestrările. Sfânta Alianţă a fost un puternic instrument folosit în realizarea obiectivelor politicii papilor.