Baronul din copaci este, prin urmare, o povestire de aventuri, scrisă în joacă, dar jocul pare că se complică uneori, transformîndu-se în altceva. Faptul că se desfăşoară în secolul al XVIII-lea oferă din principiu cărţii doar un scenariu de formă, pentru ca, în cele din urmă. Autorul să se cufunde în lumea evocată, spre a se proiecta cu totul în secolul al XVIII-lea. Atunci cartea lui tinde uneori să semene cu una scrisă în secolul al XVIII-lea (ţinînd de acel gen special care a fost „povestirea filosofică“ precum Candide de Voltaire sau Jacques fatalistul de Diderot) şi uneori tinde să devină un roman despre secolul al XVIII-lea, un roman istoric în care, în jurul protagonistului, se desfăşoară cultura epocii Revoluţia Franceză, Napoleon... „Povestire filosofică“, totuşi, nu este. Prin umorul invenţiilor lor fantastice. Voltaire şi Diderot aveau de susţinut o teză intelectuală foarte precisă şi logica polemicilor lor susţinea structura povestirii; în vreme ce, pentru autorul Baronului din copaci, mai întîi apare imaginea iar povestirea se naşte din logica ce leagă desfăşurarea de imagini cu invenţiile fantastice. Şi nu este nici un „roman istoric“. Aceşti aristocraţi şi „iluminişti“, aceşti iacobini şi aceşti bonapartişti sînt numai figurinele 6 unui balet. Chiar şi atitudinile morale (individualismul întemeiat pe voinţă, care-i însufleţeşte viata lui Alfieri) se proiectează ca nişte caricaturi ale unor oglinzi deformante. Cel mult, ..romanul istoric“ rămîne pentru autorul acestei cărţi obiectul unei iubiri declarate neîncetat, dar pe care el ştie că n-o poate realiza, pentru că arborele literaturii nu suportă fructele care nu sunt de sezon. Se poate stabili o nostalgică împletire de trimiteri, de pildă între Baronul din copaci şi Mărturisirile unui italian de Ippolito Nievo (altă carte ideală din raftul cu literatură pentru tineret). Arcul vieţii lui Cosimo di Rondò se întinde aproape pe aceiaşi ani ca şi cel al lui Carlino di Fratta; nu lipseşte nici galeria acelor mici nobili de provincie, excentrici, între care unul îmbrăcat turceşte (ca în Nievo, renăscutul tată al lui Carlino); Viola poate fi socotită sora mai mică a Pisanei; şi ecourile Revoluţiei, Arborii Libertăţii, pînă şi întîlnirea cu împăratul Napoleon însuşi sînt elemente comune celor două cârti. Dar amintirea acelei viziuni a lumii, caldă, afectuoasă, pasionată a lui Nievo nu face decît să reliefeze stilizarea grotescă, seacă, ironică, plină toată de tîşniri şi de salturi ritmice proprie romanului Baronul din copaci. Ne aflăm oare atunci în fata unei „parodii" a romanului istoric? Nu chiar. Autorul caută mereu să evite anacronismele intenţionate, caricaturile prea facile, savoarea divertismentului scolastic propriu parodiilor. Pentru a tlxa cu exactitate fundalul cărţii, trebuie să ne amintim că în ultimele decenii, istoricii italieni (în special cei din mediul torinez de la Editura Einaudi căruia îi apartine Autorul) s-au ocupat mai cu seamă de perioada ce precede, însoţeşte şi urmează Revoluţiei franceze, de ecourile ei şi în istoria ideilor şi a literaturii din Italia, de „iluminiştii“ şi de „iacobinii“ ce au constituit minorităţi intelectuale combative în toate ţările Europei. Baronul din copaci mai are şi această semnificaţie: invazia glumeaţă a Autorului în tabăra prietenilor lui studioşi.

Materialul construcţiei, de provenienţă intelectuală, nu trebuie să ne facă să uităm că această carte ia naştere dintr-o imagine legată de amintiri din copilărie - băiatul care se caţără în copaci - adică îşi are primul impuls în ambianta lirică a acelei „literaturi a amintirii“ ce ocupă un loc atît de mare în proza secolului XX. Momentele de abandon liric din partea Autorului, chiar dacă sînt rare şi mereu controlate, nu numai că există, dar, fără ele, această A carte nu s-ar fi născut, poate. In carte, aproape că se ascunde o altă carte, mai discretă, de evocare nostalgică a unui peisaj prin compunerea, amplificarea, multiplicarea unor elemente disparate de memorie. Şi paginile lirico-peisagistice sînt cele care relevă o mai mare precizie vizuală si lingvistică, sînt cele mai elaborate, în sensul unei scriituri muzicale, bogate si exacte. Romanul se desfăşoară într-o iară imaginară. Ombrosa, dar ne dăm seama curind că această Ombrosa se găseşte într-un loc oarecare de pe ţărmul liguric. Din datele autobiografice ale Autorului, ştim că el este din San Remo, că în orăşelul ligur şi-a petrecut copilăria şi tinereţea pînă imediat după război; din alte scrieri ale autorului legătura sa cu locul natal este întreţinută şi de amintiri mai de demult (o veche familie localnică de mici proprietari de pămînt), de apropierea de natură (revine în multe povestiri personajul bâtrînului tată, mare vînător, pasionat cultivator, întors în satul său, după ce a colindat prin lume cu profesia lui de agronom), de o tradiţie familială laică, mazzinină, legată de raţionalismul secolului XV1Q-X1X: şi iată că multe elemente ale cărţii sînt nu nişte suprapuneri culturale, ci parte constitutivă a memoriei Autorului (şi poate după acea integrate de cîteva lecturi de istorie locală). Dar tot acest peisaj geografic şi ideal apartine trecutului: ştim că Litoralul, după război, a devenit de nerecunoscut din pricina modului haotic în care s-a umplut cu grupuri de case orăşeneşti, pînă ce s-a transformat într-o întindere de cim ent; ştim că speculaţiile economice şi un hedonism uşuratic dom ină raporturile um ane ale unei mari părţi din societatea noastră. Şi din toate aceste elemente însumate laolaltă putem înţelege originea lirică a cărţii, primul impuls al invenţiei poetice. Plecînd de la o lume care nu mai există, Autorul se întoarce la o lum e ce n-a existat vreodată, dar care conţine nuclee de ceea ce a fost şi de ceea ce ar putea fi, alegoriile prezentului, întrebările despre propria experienţă.

Astfel, fuga din prezent spre reevocarea lumii infantile se leagă de o înrădăcinare în prezentul pe care-1 face răspunzător de ceea ce a învăţat trăind. La 33 de ani, în vreme ce imboldul vital al tinereţii este încă puternic, Autorul sim te prim a iluzie a unei maturităţi, a unui cîştig de experienţă: poate că astfel se explică tonul sentenţios pe care, uneori, îl ia cartea, de parcă intenţia sa ar fi definirea unei morale de viaţă.

Chiar §i această direcţie este doar sugerată, nu aprofundată. Acest băiat care se refugiază în copaci vrea să fie un erou al neascultării, un fel de Gian Burasca1 pe fondul furtunii ce a cuprins o lume întreagă? Prima lecţie pe care am putea-o trage din carte este că neascultarea capătă sens doar atunci cînd devine o disciplină morală mai riguroasă si mai greu acesibilă decît cea lată de care ne revoltăm. Dar nu exagerăm prea tare, încărcînd de semnificaţii o carte ce se voia a fi doar glumeaţă? Autorul ne spune multe, ca şi cînd toate ar fi esenţiale, dar la sfîrşit esenţială rămîne doar imaginea pe care ne-a propus-o el: omul care trăieşte în copaci. Este alegoria poetului, a felului său de a trăi suspendat în lume? Şi, în particular, este alegoria reangajării“? Sau, dimpotrivă, a „angajării“? Raţionalismul secolului al XVIII-lea este din nou propus ca ideal actual sau este ironizat la fel cum Ariosto si Cervantes îşi băteau joc de viata cavalerească? Sau Cosimo vrea să propună o nouă sinteză între rational si iraţional? Dar care este atitudinea Autorului fată de Cosimo? Nu cea de indiferentă caricaturală, pătrunsă de mila tragică pe care Cervantes o are fată de Don Quijotle; nici aceea de participare romantică, filtrată printr-o nemiloasă luciditate critică, pe care Stendhal o are faţă de Fabrice del Dongo. De fapt, pentru cel care vrea să tragă o morală din această carte, rămîn deschise multe căi, chiar dacă nu poti fi sigur că vreuna dintre ele este cea adevărată. Ceea ce putem indica drept fapt sigur este gustul Autorului pentru atitudinile morale, pentru autoconstrucţia voluntaristă, pentru încercarea umană, pentru stilul de viată. Şi toate acestea tinîndu-se în echilibru, pe proptele fragile, precum crengile înconjurate de gol.

Descarca Baronul din copaci de Italo Calvino in format pdf.