În seara asta, nici nu-mi amintesc ce an e. Oricât aș încerca, nu știu de cât timp sunt aici, în acest azil care e, de fapt, un spital. Acest loc al celor bătrâni, infirmi, uitați... și care uită. I-am cerut unei infirmiere, o tânără cu pistrui și voce blândă, să-mi reamintească, dar nu a făcut-o. A spus că m-aș panica din nou, că nu trebuie să-mi fac griji. Timpul nu e important. Și cu toate astea, mi se pare atât de important. Sunt sigur că sunt în locul ăsta de prea mult timp. Am senzația teribilă că sunt aici de mulți ani. Știu că era anul 1915 când am devenit pacient. Măcar atât îmi amintesc. Și că am marcat data în caietul pe care l-am primit atunci: un jurnal cu copertă din piele, care mi-a fost dat în timpul primei sesiuni cu doctorul Arnold ca să-mi notez toate lucrurile pe care memoria mea afectată nu le putea reține. – Orice îți amintești, scrie imediat, mi-a spus Arnold. Cuvintele lui mi-au rămas întipărite în minte.

În ciuda tuturor lucrurilor pe care le-am uitat, îmi aduc aminte vocea și acum, parcă văd focul, șemineul din biroul lui, îi simt căldura, ca și cum aș sta în continuare în fața lui, simt parcă iar cum mi se făcea pielea de găină în timpul convalescenței. – Privește-ți trecutul ca pe un puzzle, spunea el, unul pe care trebuie să-l pui cap la cap. Nu lăsa nici o piesă să-ți scape. Nu l-am văzut pe Arnold de mult timp. Nu-mi amintesc când sau de ce ne-am despărțit. Poate a renunțat la puzzle-ul meu. Ceva ce nu mi-am permis niciodată să fac. Azi, după ceaiul de dimineață, am adormit brusc. Așa se întâmplă. Niciodată nu m-am împotrivit. Visele sunt tot ce mi-a rămas din acea lume: cea din care sunt sigur că am făcut parte la un moment dat. Era plină de căldură, lumină și culoare. Atâta viață! Era o petrecere, pe malul mării. Nimic care să semene cu evenimentele liniștite pe care le organizăm aici. Nu tu sendvișuri, nu tu conversații cordiale și biscuiți care nu scot nici un sunet când muști din ei. Era zgomotoasă, cu mulți oameni, iar în fundal se auzea muzica unei trupe de jazz. O siluetă, o femeie într-o rochie de mătase, se afla în întuneric, cu spatele la mine, degetele înmănușate ating un scaun. Erai tu. Sunt sigur că erai tu.