Țipetele o chemau. Ca niște sulițe acustice, străpungeau toate celelalte zgomote ale nopții din centrul orașului Oslo: bâzâitul constant al mașinilor de dincolo de fereastră, sirenele îndepărtate care se apropiau și apoi dispăreau, clopotele bisericii din apropiere care începuseră să bată. Plecă în căutarea hranei. Își ridică nasul deasupra linoleumului murdar de pe podeaua bucătăriei, sortând sunetele cu iuțeală în trei categorii: atrăgătoare, amenințătoare și irelevante pentru supraviețuire. Mirosul înțepător de scrum de țigară. Aroma dulce de sânge pe un tampon de vată. Izul amărui de lager Ringnes din interiorul unui capac de sticlă. Moleculele gazoase de sulf, salpetru și dioxid de carbon care ieșeau dintr-un cartuș gol de metal pentru un glonț de plumb de 9x18 mm, denumit și Makarov, după arma pentru care fusese adaptat inițial calibrul. Fum de la o țigară care încă mocnește, cu filtru galben și foiță neagră, purtând pe ea simbolul vulturului imperial rusesc.

Tutunul era comestibil. Și iată, mai încolo: iz de alcool, piele, grăsime și smoală. Un pantof. Îl mirosi. Și decise că nu e la fel de ușor de mâncat ca haina din garderobă, cea care mirosea a petrol și a animalul putrezit din care fusese croită. După asta, creierul mamei-șobolan se concentră asupra modului de a-și croi drum prin ceea ce se găsea în fața ei. Încercase din ambele părți, încercase să se strecoare dincolo, dar, în ciuda faptului că avea doar douăzeci și cinci de centimetri lungime și cântărea cu mult sub o jumătate de kilogram, nu reușise. Obstacolul zăcea pe o parte, cu spatele la perete, și bloca intrarea în cuib, iar cei opt nou-născuți ai ei, orbi și lipsiți de păr, țipau din răsputeri după lapte. Muntele de carne mirosea a sare, sudoare și sânge. Era un trup uman. O ființă omenească vie; urechile ei sensibile detectau bătăile slabe de inimă printre țipetele de foame ale bebelușilor ei. Era înfricoșată, dar n-avea de ales. Hrănirea puilor era mai importantă decât toate pericolele, toate eforturile, toate celelalte instincte. Se ridică, ținând nasul în aer și așteptând ca soluția să vină către ea. Clopotele bisericii sunau acum în acord cu inima omenească. O bătaie, două. Trei, patru… Își dezgoli dinții de șobolan.