Titlu Kafka și păpușa călătoare

Autor Jordi Sierra i Fabra
Categorie Ficțiune
Subcategorie Literatura contemporană

jordi-sierra-i-fabra-kafka-si-papusa-calatoare-pdf

Plimbările prin parcul Stegliĵ erau ca un balsam pentru el. Și diminețile, atât de dulci… Perechi tinere, premature, perechi ancorate în timp, perechi care nici măcar nu știau că sunt perechi, bătrâni și bătrâne cu mâini pline de povești și cu riduri pline de trecut, uitându-se după locurile cu soare, soldați dichisiți, cu prestanță, servitoare în uniforme impecabile, guvernante cu băieței și fetițe îmbrăcați cu hăinuțe curate și îngrijite, cupluri cu landouri cu nou-născuți, cupluri cărora le muriseră visurile, bărbați singuri și femei singure cu priviri ferite, bărbați singuri și femei singure cu priviri nerușinate, paznici, grădinari, vânzători… Parcul Stegliĵ mustea de viață la acel început de vară. Un adevărat dar, o adevărată binecuvântare! Și Franz KaĤa absorbea această viață ca un burete, călătorind cu privirea, sufletul lui capta energiile din jur, căutând zâmbete printre copaci. Și el era ca toți ceilalți, solitar, cu pașii pierduți sub acoperământul dimineții. Mintea-i zbura liberă, desprinsă de timp, care, acolo, se legăna toropit de liniștea din jur, jucându-se vesel, în inima trecătorilor. Liniștea aceea… întreruptă doar de joaca copiilor, de vocile mamelor chemătoare, poruncitoare și prevenitoare, de cuvintele liniștitoare pe care le auzea mai aproape sau mai departe. Liniștea aceea… Și plânsetul fetiței, nestăpânit, în hohote, neașteptat, l-a făcut pe Franz KaĤa să se oprească. Stătea atât de aproape de el, la câțivapași… și nu mai era nimeni în jur. Nu se certase cu vreun copil, n-o pedepsise nici mama, nici măcar nu căzuse, pentru că fetița nu avea semne că s-ar fi lovit. Stătea și plângea, de ți se rupea inima, atât de tristă, că pe chipul ei păreau să se fi adunat toate durerile și toată disperarea lumii. Franz KaĤa se uită în susul și-n josul aleii. Nimeni n-o băga înseamă. Nu era nimeni cu ea. O clipă nu știu ce să facă. Copiii sunt o plămadă delicată,trebuie să ai mare grijă cu ei. Sunt un amestec de râsete ce ușor se prefac în lacrimi și invers, un amestec de bâzdâci și de energii vulcanice, de întrebări ce nu se mai sfârșesc și de încăpățânare epuizantă. Franz KaĤa nu avea copii și era de înțeles. Totuși,sentimentul acela atât de copleșitor…

Fetița părea să aibă doar câțiva ani. Îi era greu să-și dea seama câți anume. Vârsta fetițelor mici e un mister. Da, exact, tocmai acea vârstă denedefinit, când mai sunt fetițe, cu toate că încep să crească. Era îmbrăcată curat și îngrijit: ghetuțe, pantalonași, bluză cu guler de dantelă și o pelerină trei-sferturi din care ieșea o fustiță cu multe volane. Avea părul lung, închis la culoare, prins în două codițe încântătoare. Era frumoasă, ca toate fetițele. Frumoasă pentru că era în primăvara vieții. Chiar dacă, acum, lacrimile îi făceau chipul să pară îngrozitor de urât. Franz KaĤarămase tăcut. Ce făcea o fetiță atât de mică acolo, singură? Se pierduse? Dacă era așa,trebuia s-o ia de mână, s-o liniștească și să caute împreună un paznic care s-o însoțească. Dar cum să se liniștească o copilă când un necunoscut vine la ea și-i vorbește, o ia de mână și pleacă cu ea? N-ar fi mai rău? Nu, mai rău ar fi să-și vadă de drum, ca un iresponsabil, și s-o lase în mijlocul parcului. I mprevizibili, copiii ăștia! Și plânsul ei atât de sfâșietor… Niciodată nu mai văzuse sau auzise pe cineva să plângă atât de tare. Se resemnă, pentru că, uneori, viața nu te lasă să alegi. Ea e cea care-ți arată drumul. Așa căfăcu primul pas spre micuță, își scoase pălăria ca să pară mai puțin serios și își lumină fața cu cel mai frumos zâmbet. Cu toate astea, trebuie că arăta de parcă-l durea stomacul, dar nu mai avea ce face și nici nu mai avea vreo importanță. Franz KaĤa se opri în fațafetiței.