Descriere

Spiritul cel rău se pare că-l ocroteşte pe banditul Santer, pentru că a scăpat de câteva ori din mâna lui Winnetou. Însă acesta este permanent pe urmele lui iar între timp se întâlneşte cu triburile triburile apaşilor, îndemnându-i la unitate şi sfătuindu-i cu înţelepciune şi făcând dreptate. Totuşi, viaţa aventuroasă în Vestul Sălbatic le rezervă puţinor oameni o moarte liniştită în patul de-acasă. Nici Winnetou n-a avut parte de un sfârşit liniştit. A murit aşa cum a trăit, arzând cu flacără deschisă. După moartea "celui mai nobil dintre apaşi", lui Old Shaterhand îi revine trista îndatorire de a fi executorul testamentar al lui Winnetou. Interesantă este apropierea lui Winnetou de credinţa creştină, la finalul cărţii. Este greu de spus că un cântec bisericesc scris cu mai mult timp înainte de Old Shaterhand şi ascultat de Winnetou într-o "noapte înaltă", l-a apropiat pe apaş de credinţa creştină. Aş zice că, mai degrabă, în timpul petrecut împreună fiecare a "împrumutat" câte ceva din modul de a trăi şi a gândi a "fratelui" său. Aşa se întâmplă, în general, cu oamenii care sunt foarte apropiaţi. Către finalul cărţii, Karl May dă dovadă de o sensibilitate surprinzătoare. Referindu-se la personajele create de scriitorul german, website-ul Doice Welle scria: "În plus, vestiţii săi eroi, alter ego-uri de fapt ale autorului, sunt personaje ieşite din comun. Pe lângă un scriitor celebru, eroul lui Karl May este un om înzestrat cu nobleţe sufletească. Are curaj, e iubitor de dreptate şi de pace, e mereu gata să lupte pentru apărarea idealurilor sale. E un înverşunat adversar al actelor de răzbunare, nu e nicodată adeptul forţei decât în scopul apărării, e mereu învingător, indiferent pe ce tărâm şi cu ce arme se duce lupta, e temut în întreaga lume pentru vitejia sa, e cel mai bun, pur şi simplu în toate (îmi amintesc cum într-unul din romanele sale a căror acţiune se petrece în America de Sud, Old Shatterhand s-a dovedit a fi un mai bun instrumentist decât chiar organistul catedralei din metropola respectivă), şi este, în acelaşi timp, şi un bărbat arătos şi foarte cultivat."FRAGMENT:Ne-am oprit locului privind cu surprindere, dar surprinderea noastră nu era pro-vocată de valea în sine, ci de ceea ce ne-a fost dat să zărim în ea. Pe coama munte-lui care se afla înaintea noastră nu creşteau copaci. Aceştia fuseseră tăiaţi şi pă-mântul era cultivat. În vale păşteau cai, vite, oi şi capre. Pe malul râului se zăreau cinci colibe mari din bârne, iar lângă aceste colibe se vedeau coteţe şi grajduri. Par-că aveam înaintea ochilor cinci gospodării ţărăneşti de soiul celor pe care le văzu-sem de atâtea ori în Germania. Sus, către culme, se zărea o bisericuţă împodobită cu o cruce enormă, pe care fusese sculptat chipul Mântuitorului. Era de-a dreptul uluitor să descoperi în pustietate, în Vestul sălbatic, chiar la hotarul dintre pămân-turile aparţinând unor triburi indiene aflate permanent în război, chipul Mântuito-rului! Mişcat, mi-am scos pălăria.Lângă capelă, un grup de oameni se tot uita către apus, unde soarele, atingând parcă apele pârâului, le dăruia cu fermecate culori. Oamenii păreau să nu ne obser-ve. Un clopot răsună limpede şi chemător în duioasa pace a amurgului…— Ti, ti? ce e asta? întrebă Winnetou.— Un settlement ? o aşezare omenească, fireşte ? îl lămuri Fred.— Iuf! Winnetou vede că e o aşezare. Dar glasul?— E clopotul care cheamă la slujba de seară…— Iuf! se miră apaşul…După ce se stinseră ultimele vibraţii ale clopotului, urcă în văzduh un cântec pe mai multe voci umplând cu sunetele sale toată valea.Soarele se-ndreaptă spre apus, ostenit,Şi noaptea cu umbrele ei a venit.Ah, ce bine ar fi dacă,Durerea din suflet ar fi uitatăŞi-ar trece precum ziua de îndată!Ruga-mi ascultă şi du-o laTronul lui Dumnezeu!Ascultă-mă, mamă a Mântuitorului meu!Căci rugăciunea mea e din suflet rostităŞi tu vei fi pe veci slăvită,Ave Maria!Ce era asta? Era propria mea poezie, propriul meu "Ave Maria"! Cum de a ajuns în sălbăticia Munţilor Stâncoşi? Mai întâi am rămas fără cuvinte. Apoi însă, pe măsură ce armoniile simple curgeau ca o nevăzută revărsare cerească de pe munte pe vale în jos, m-a asaltat cu o putere irezistibilă. Inima în mine părea să vrea să se lărgească la nesfârşit, iar lacrimile îmi curgeau cu stropi mari pe obraji.Se întâmplase la Chicago, cu ani în urmă: un amic, dirijor de profesie, mă rugase să scriu un text de trei strofe pentru un "Ave Maria" compus de el. Bineînţeles că-i împlinisem dorinţa şi, mai târziu, ascultându-i lucrarea la un concert, îmi dădui seama că omul realizase o adevărată capodoperă. Auditoriul îl răsplăti cu aplauze entuziaste, iar bucata fu reluată de câteva ori.Şi iată că mă întâlnesc din nou cu compoziţia prietenului meu într-un loc unde nu m-aş fi aşteptat să descopăr nici picior de indian, darămite un dublu cvartet vo-cal!

Descarca PDF