Era iarnă târzie în nordul Rusiei, cu aerul greu de umezeala care nu era nici ploaie, nici zăpadă. Frumosul peisaj de februarie îi făcuse loc unui martie gri şi mohorât, iar membrii familiei Piotr Vladimirovici erau fonfăiţi de la umezeală şi slăbănogi în urma celor şase săptămâni în care postiseră cu pâine neagră şi varză fermentată. Dar nimeni nu se gândea la degerat şi nasuri înfundate şi nici măcar, melancolici, la terci de ovăz şi friptură, căci Dunia se pregătea să spună o poveste. În seara aceea, bătrâna stătea în cel mai bun loc pentru poveşti: în bucătărie, pe banca de lemn de lângă sobă. Soba era imensă, făcută din lut ars, mai înaltă decât un om şi suficient de mare cât să încapă înăuntru toţi copiii lui Piotr Vladimirovici. Capacul plat era bun pe post de loc de dormit; măruntaiele acesteia găteau, încălzeau bucătăria şi pregăteau băi de abur pentru cei bolnavi.

— Ce poveste vreţi în seara asta? a întrebat Dunia, bucurându-se de focul care îi încălzea spatele. Copiii lui Piotr stăteau în faţa ei, aşezaţi pe scaune. Toţi iubeau poveştile, chiar şi fiul mijlociu, Saşa, care era timid şi evlavios şi ar fi insistat – dacă întreba cineva – că preferă să îşi petreacă seara rugându-se. Dar în biserică era frig, iar afară lapoviţa era neînduplecată. Saşa şi-a scos capul pe uşă, a fost lovit din plin de umezeală, şi s-a retras, înfrânt, pe un scaun puţin mai îndepărtat de celelalte, unde s-a aşezat cu o expresie de indiferenţă pioasă. Ceilalţi au început să vocifereze, agitaţi de întrebarea Duniei:

— Pana şoimului Finist! — Ivan şi lupul cel sur! 11 — Pasărea de foc! Pasărea de foc! Micuţul Alioşa stătea pe scaunul lui şi dădea din mâini ca să se poată auzi mai tare peste fraţii lui mai mari, iar câinele de vânătoare al lui Piotr şi-a ridicat capul cel mare şi plin de cicatrici înspre toată zarva aceea. Dar înainte ca Dunia să poată răspunde, uşa de la intrare s-a deschis cu zgomot şi furtuna a vâjâit de afară. În prag a apărut o femeie care-şi scutura apa din părul lung. Chipul îi era luminos, în frig, însă ea era mai slabă chiar decât copiii ei; focul îi desena umbre dedesubtul pomeţilor, pe gât şi pe tâmple. Ochii ei adânci reflectau flăcările. S-a aplecat şi l-a îmbrăţişat pe Alioşa. Copilul a chiuit de bucurie:

— Mama! a strigat. Matiuşka! Marina Ivanovna s-a lăsat moale în scaun, trăgându-l mai aproape de flacără. Alioşa, încă la ea în braţe, s-a agăţat cu ambele mâini de pleata ei. Femeia tremura, deşi hainele groase ascundeau asta.

— Rugaţi-vă ca biata noastră oaie să fete în noaptea asta, a zis ea. Altfel tare îmi e teamă că n-o să-l mai vedem pe tatăl vostru niciodată. Spui poveşti, Dunia? — Dacă avem şi linişte, a zis bătrâna pe un ton aspru. Fusese doica Marinei de prea, prea multă vreme.

— Aş asculta şi eu o poveste, a spus Marina deodată. Tonul ei era senin, dar ochii îi erau întunecaţi. Dunia i-a aruncat o privire aprigă. Vântul şuiera de afară. — Spune-ne povestea lui îngheţ2, Duniaşka. Spune-ne despre demonul îngheţului, regele zăpezii, Karaciun. El e pretutindeni în noaptea asta şi e nervos pe topirea zăpezii. Dunia a ezitat. Copiii mai mari s-au uitat unul la celălalt. În 2 Basmul rusesc Father Frost (rusescul Morozko), al lui Alexander Afanasiev, în traducerea din 2014 a Antoanetei Olteanu, apare în limba română ca Bunicul îngheţ. 12 rusă, pe îngheţ îl chema Morozko, demonul zăpezii. Dar acum multă vreme, oamenii îi spuneau Karaciun, zeul morţii. Sub numele ăsta a fost regele negru al iernii, care venea după copiii răi şi îi îngheţa în noapte. Era un cuvânt care prevestea lucruri rele şi era de rău augur să îl pronunţi cât el încă avea pământul în mâinile sale. Marina îşi ţinea fiul foarte strâns. Alioşa se răsucea şi trăgea de coada împletită a mamei sale. — Prea bine, a spus Dunia, după un moment de ezitare. O să vă spun povestea despre Morozko, despre bunătatea şi cruzimea lui. A pus accentul pe numele ăsta: numele care era sigur de pronunţat şi nu le aducea ghinion. Marina a zâmbit maliţios şi a descleştat degetele fiului ei din plete. Niciunul dintre ceilalţi nu a protestat, deşi povestea lui îngheţ era una veche şi o auziseră de multe ori înainte. Rostită pe vocea intensă şi hotărâtă a Duniei, ar fi fost greu să nu le placă.

— Într-un anume principat… a început Dunia. S-a oprit şi s-a uitat la Alioşa, care ţipa ca un liliac şi ţopăia în braţele mamei lui, făcându-i semn din ochi să tacă.

— Şşş, a spus Marina şi i-a dat din nou capătul cozii sale împletite, ca să tacă. — Într-un oarecare principat, a repetat bătrâna cu demnitate, locuia un ţăran care avea o fiică frumoasă.

— Cum o chema? a mormăit Alioșa. Era destul de mare ca să testeze autenticitatea basmelor, căutând detalii exacte de la povestitori. — O chema Marfa, a spus bătrâna. Micuţa Marfa. Şi era frumoasă ca soarele în iunie, şi curajoasă şi bună la suflet pe deasupra. Dar Marfa nu avea mamă; mama ei murise când ea era bebeluş. Deşi tatăl s-a recăsătorit, Marfa tot orfană de mamă rămânea. Chiar dacă mama vitregă a Marfei era o femeie arătoasă, se spune, şi făcea prăjituri delicioase, ţesea haine 13 frumoase, făcea un kvas aromat, inima ei era rece şi dură. O ura pe Marfa pentru frumuseţea şi bunătatea ei şi le prefera pe fiicele ei slute şi leneşe pentru orice. Mai întâi, femeia a încercat să o urâţească pe Marfa, dându-i, pe rând, cele mai grele munci de făcut în casă, ca mâinile să îi stea sucite, spatele aplecat şi faţa să-i fie ridată. Dar Marfa era o fată puternică şi pesemne că avea nişte puteri magice, căci şi-a îndeplinit toate treburile fără să se plângă şi se făcea din ce în ce mai drăguţă pe măsură ce treceau anii. Aşadar, mama vitregă – observând gura deschisă a lui Alioşa, Dunia a adăugat: Daria Nikolaevna o chema – văzând că nu putea să o facă pe Marfa mai aspră sau mai urâtă, a plănuit să se descotorosească de fată odată şi pentru totdeauna. Aşadar, într-o zi, în plină iarnă, Daria s-a întors către soţul ei şi i-a spus: „Bărbate, cred că e vremea să o căsătorim pe Marfa”. Marfa era în izbă, făcea clătite.

S-a uitat surprinsă către mama vitregă, pentru că femeia nu se arătase niciodată interesată de ea, mai puţin atunci când voia să-i găsească vreo vină. Dar bucuria i s-a transformat repede în dezamăgire: „Şi am găsit soţul perfect pentru ea. Urc-o în sanie şi du-o în pădure. O s-o cununăm cu Morozko, împăratul iernii. Poate o mireasă să îşi găsească un mire mai bun? O, căci el e împăratul zăpezilor albe, al brazilor negri şi al îngheţului argintiu!” Soţul – numele lui era Boris Borisovici – s-a uitat cu groază la nevasta sa. Boris îşi iubea, totuşi, fiica şi îmbrăţişarea rece a zeului zăpezii nu e pentru fecioare muritoare. Dar poate că Daria avea şi ea puţină magie doar a ei, căci bărbatul nu putea să îi refuze nimic. Plângând, şia urcat fata în sanie, a dus-o în adâncul pădurii şi a lăsat-o la poala unui brad. Fata a stat singură mult timp şi a tremurat şi i-a fost din ce în ce mai frig. În depărtare auzea huruituri şi plesnituri. S-a uitat în sus şi l-a văzut pe însuşi îngheţ venind înspre ea, săltând printre copaci şi pocnind din degete.

— Dar cum arăta? a vrut Olga să ştie. 14 Dunia a dat din umeri. — În privinţa asta nu se înţeleg deloc povestitorii. Unii spun că nu e nimic altceva decât o briză rece care pârâie şi şuieră printre brazi. Alţii spun că e un bătrân într-o sanie, cu ochi luminoşi şi mâini reci. Alţii zic că e un luptător în floarea vârstei, îmbrăcat în întregime în alb, cu arme de gheaţă. Nu ştie nimeni. Dar ceva a venit către Marfa în timp ce stătea acolo; o rafală rece ca gheaţa a biciuit-o peste faţă şi i-a fost mai frig ca niciodată. Şi apoi îngheţ a vorbit cu ea, cu vocea vântului de iarnă şi a zăpezii care cade: „Îţi e destul de cald, frumoasa mea?” Marfa era bine crescută şi nu se plângea de necazurile ei, aşa că a răspuns: „Destul de cald, mulţumesc, dragă împărate îngheţ”. La replica asta, demonul a râs şi pe când râdea, vântul bătea mai tare ca niciodată. Toţi copacii gemeau deasupra lor. Îngheţ a întrebat din nou: „Şi acum? Destul de cald, draga mea?” Marfa, deşi abia dacă putea să vorbească de frig, a răspuns din nou: „Cald, îmi e cald, mulţumesc”.

Acum, o furtună s-a dezlănţuit deasupra; vântul a urlat şi şi-a scrâşnit dinţii până când biata Marfa a fost sigură că o să-i rupă pielea de pe oase. Dar îngheţ nu mai râdea, şi când a întrebat a treia oară: „Cald, draga mea?”, ea a răspuns, forţându-şi cuvintele printre buzele îngheţate, în timp ce întunericul dansa în faţa ochilor ei: „Da… cald. Îmi e cald, împărate îngheţ”. Atunci, curajul ei i-a stârnit admiraţia şi i s-a făcut milă de starea în care se afla fata. A învelit-o în roba lui albastră de brocart şi a aşezat-o în sanie. Când a scos-o din pădure şi a lăsat-o în faţa casei ei, fata era încă învelită în minunata mantie şi în piept avea numai pietre preţioase şi ornamente de aur şi argint. Tatăl Marfei a plâns de bucurie să îşi vadă fata din nou. Aşa că Daria s-a întors către soţul ei şi a spus: „Bărbate, repede! Ia-o pe fiica mea, Liza, în sania ta. Darurile pe care o să i le dea îngheţ fiicei mele nu se compară cu cele pe care i le-a dat Marfei!” Deşi, în adâncul 15 sufletului, Boris a protestat la toată nebunia asta, a luat-o pe Liza la el în sanie. Fata purta cea mai bună rochie a ei şi era îmbrobodită în haine grele de blană. Tatăl ei a dus-o departe în pădure şi a lăsat-o sub acelaşi brad. Liza a stat, la rândul ei, multă vreme. A început să îi fie foarte frig, în ciuda blănurilor, când, în sfârşit, l-a văzut pe îngheţ venind printre copaci, pocnind din degete şi râzând singur. A dansat până în dreptul Lizei şi a suflat în faţa ei, iar respiraţia lui era vântul din nord, care îţi îngheaţă pielea până la os. A zâmbit şi a întrebat: „Îţi e suficient de cald, draga mea?” Liza a răspuns tremurând: „Bineînţeles că nu, nebunule! Nu vezi că aproape deger de frig?”

Vântul a suflat mai tare ca niciodată, urlând în jurul lor în rafale lungi şi violente. Peste toată gălăgia aia, a întrebat din nou: „Şi acum? Destul de cald?” Fata a ţipat înapoi: „Sigur că nu, idiotule! Sunt îngheţată! Nu mi-a fost mai frig în viaţa mea! Îl aştept pe mirele meu, îngheţ, dar ţărănoiul n-a venit”. Auzind asta, ochii lui îngheţ au devenit duri ca diamantul; şi-a aşezat degetele pe gâtul ei, s-a aplecat spre ea şi i-a şoptit la ureche: „Acum îţi e mai cald, porumbelul meu?” Dar fata nu mai putea să răspundă, căci murise când el o atinsese şi rămăsese îngheţată în zăpadă. Acasă, Daria aştepta, plimbânduse încolo şi încoace.

„Două cufere de aur măcar”, a spus ea, frământându-şi mâinile. „O rochie de mireasă din catifea de mătase şi pături nupţiale din cea mai bună lână”. Bărbatul ei nu a spus nimic. Umbrele au început să se crească şi fiica ei nu mai apărea. În cele din urmă, Daria şi-a trimis bărbatul să o aducă înapoi pe fată, avertizându-l să aibă grijă de comorile din cufere. Însă când Boris a ajuns la copacul unde-şi lăsase fiica în dimineaţa aceea, nu a găsit nicio comoară: doar fata, zăcând moartă în zăpadă. Cu inima plină de durere, bărbatul a ridicat-o în braţe şi a dus-o acasă. Mama a fugit înspre ei. „Liza”, a strigat. „Dragostea mea!” Apoi a văzut cadavrul fetei, înghesuit  în spatele saniei. Atunci, degetul lui îngheţ a atins şi inima Dariei, şi a căzut şi ea moartă pe loc. A urmat un moment de linişte, în semn de apreciere. Apoi s-a auzit Olga, pe o voce tânguită: — Dar ce s-a întâmpla