Owen mă tachina mereu pentru că mereu pierdeam câte ceva, pentru felul în care, în stilul meu propriu, ridicasem pierderea lucrurilor la rang de artă. Ochelari de soare, chei, mănuși, șepci de baseball, timbre, camere foto, telefoane mobile, sticle de cola, pixuri, șireturi. Șosete. Becuri. Tăvițe pentru cuburi de gheață. Nu greșea întru totul. Aveam o tendință de a rătăci lucruri. De a fi distrată. 

De a uita. La cea de-a doua noastră întâlnire, am pierdut biletul din parcarea în care ne lăsaserăm mașinile pe timpul cinei. Venise fiecare cu mașina lui. Owen avea să glumească mai târziu pe tema asta – îi făcea mare plăcere să glumească despre felul în care insistasem să șofez eu însămi la acea a doua întâlnire. 

Chiar și în noaptea nunții noastre a glumit în legătură cu asta. Iar eu am glumit despre modul în care mă torturase în seara aceea cu întrebări nesfârșite legate de trecutul meu – despre bărbații pe care i-am lăsat eu, despre cei care m-au părăsit. „Băieții care ar fi putut să fie“, după cum îi numise el. A ridicat paharul în cinstea lor și a spus că, oriunde s-ar afla, le este recunoscător că n-au fost ceea ce-mi trebuia, așa încât el era cel care stătea acum în fața mea. „Abia dacă mă cunoști“, am zis. A zâmbit. „Nu pare să fie așa, nu?“ Avea dreptate. Era copleșitor ceea ce începea să se lege între noi încă de la început. Îmi place să cred că de aceea eram distrată. De aceea am pierdut biletul de parcare. Lăsaserăm mașinile în parcare la Ritz-Carlton, în centrul orașului San Francisco. Și supraveghetorul parcării mi-a spus clar că nu contează dacă pretind că am fost acolo doar pentru cină. Plata în cazul pierderii biletului este de o sută de dolari. 

– Ai fi putut să ții mașina aici săptămâni întregi, mi-a zis supraveghetorul. De unde să știu eu că nu încerci să mă fraierești? O sută de dolari, plus taxa, pentru fiecare bilet pierdut. Citește indicatorul. O sută de dolari, plus taxa, ca să plec acasă. – Ești sigură că l-ai pierdut? m-a întrebat Owen. Dar zâmbea când a spus-o, de parcă ar fi fost cea mai bună informație pe care o căpătase despre mine în seara aceea. Eram sigură. Oricum, am căutat centimetru cu centimetru în Volvoul meu închiriat, chiar și în mașina sport, de fițe, a lui Owen (deși nu fusesem nici un moment în ea), precum și pe podeaua aceea cenușie, nesuferită a parcării. Nici urmă de bilet. Nicăieri. În săptămâna de după dispariția lui Owen, am avut un vis cu el stând în parcarea aceea. Avea același costum și același zâmbet încântat. În vis, își scotea verigheta. „Uite, Hannah“, a zis, „acum m-ai pierdut și pe mine“.