La biroul său, Amos Hines a întors ultimele două pagini ale documentului pe care trebuia să îl citească. Gura i se uscase precum paiele de grâu, iar câteva clipe nu a putut face altceva decât să clipească plin de o neîncredere uluită la clienta şi prietena sa de-o viaţă, care stătea în faţa lui la masă; o femeie pe care o admirase şi o adorase timp de patruzeci de ani şi pe care crezuse că o cunoştea. I-a analizat expresia căutând un indiciu cum că vârsta îi afectase capacitatea de judecată, însă ea îl privea cu aceeaşi agerime pentru care era renumită. Umezindu-şi cu salivă gura uscată, a întrebat-o:

– Anexa asta chiar e reală, Mary? Ţi-ai vândut fermele şi ţi-ai modificat testamentul? Mary Toliver DuMont a dat din cap aprobator. Buclele părului ei alb frumos aranjat reflectau lumina care intra prin fereastra mare.

– Da, Amos. Ştiu că eşti şocat şi că ăsta nu e un mod prea plăcut de a te răsplăti pentru toţi anii în care ai lucrat pentru mine, însă, dacă aş fi apelat la alt avocat pentru treaba asta, te-ai fi simţit profund rănit.

– Da, aşa e, a spus el. Alt avocat nu ar fi încercat să te facă să te răzgândeşti – măcar în legătură cu partea care mai poate fi revizuită. Nu mai era posibil să salveze Fermele Toliver, plantaţiile imense de bumbac ale lui Mary, pe care ea le vânduse în urmă cu o lună după negocieri secrete, ascunzându-se de strănepoata ei neştiutoare, aflată în Lubbock, Texas, ca manager al Fermelor Toliver. – Nu este nimic de revizuit, Amos, a spus Mary cu o uşoară asprime în glas. Ce e făcut e bun făcut şi nu am de gând să mă răzgândesc. Îţi pierzi timpul – şi pe al meu – încercând să mă convingi.

– A făcut Rachel ceva care să te jignească? a întrebat el calm, întorcându-şi scaunul către bufet. A luat carafa şi a observat că mâna îi tremura când a turnat apă în două pahare. Ar fi preferat o tărie, însă Mary nu se atingea de alcool. – De asta ţi-ai vândut fermele şi ţi-ai schimbat şi testamentul?

– Ah, Dumnezeule, nu, a răspuns Mary, cu un ton îngrozit. Să nu crezi aşa ceva! Strănepoata mea nu a făcut nimic altceva decât să fie ceea ce e – o Toliver getbeget. A luat câteva şerveţele şi i-a întins lui Mary un pahar. I se părea că aceasta slăbise de când o văzuse ultima dată. Costumul îi stătea ciudat pe ea, iar chipul său zbârcit – încă impresionant la cei optzeci şi cinci de ani pe care îi avea – părea mai subţire. Afacerea asta îşi pusese amprenta asupra ei, şi aşa şi trebuia, se gândea el, străbătut de un acces de furie. Cum putea să-i facă aşa ceva strănepoatei sale, să îi ia tot ce aştepta să moştenească, pământul şi casa strămoşilor ei, dreptul de a trăi într-un oraş la a cărui întemeiere contribuiseră şi ei? A luat o înghiţitură de apă şi a încercat să nu pară furios când a rostit: