N-am nici cea mai mică idee despre cum s-ar cuveni să-mi trăiesc viaţa. Habar n-am cum o fac ceilalţi. Tot ce ştiu e cum trăiesc eu, de fapt: ca un melc jupuit. Şi asta nu-mi aduce parale. Îmi vreau cochilia înapoi, mi-a trebuit prea multă vreme s-o construiesc. Mi-ai luat-o cu tine, pe unde-oi fi tu. Erai bun la extirpări. Vreau o cochilie precum o rochie cu paiete, făcută din bănuţi de cinci şi de zece cenţi şi de un dolar, din argint, aranjaţi în straturi, precum solzii de tatu. Un vibrator blindat. Impermeabilă; ca o pelerină de ploaie franţuzească. Ce bine era să nu fiu nevoită să mă gândesc la tine! Ai vrut să mă impresionezi; ei, bine, nu mă simt impresionată, mă simt scârbită. Ai făptuit un lucru dezgustător, copilăresc şi stupid. O isterie, să zdrobeşti o păpuşă, dar n-ai făcut decât să-ţi sfărâmi propriul cap, propriul trup. Intenţiile ţi-au fost al naibii de bune şi, cu siguranţă, nu voi mai putea vreodată să mă 4 răsucesc în pat fără să simt trupul acela alături de mine – nu propriu-zis acolo, însă tangibil, aşa, ca un picior amputat.

Expulzat, dar cu locul încă dureros. Ai vrut să plâng, să jelesc, să stau într-un balansoar cu o batistă tivită cu negru, cu ochii şiroind sânge. Dar nu plâng, sunt furioasă. Sunt atât de furioasă, încât te-aş putea ucide. Dacă n-ai fi făcut-o tu însuţi deja. Elizabeth stă lungită pe spate, cu hainele impecabile pe ea, cu pantofii aranjaţi unul lângă altul pe carpeta de alături, un oval împletit, cumpărat de la Nick Knack’s, cu patru ani în urmă, pe când o mai interesau încă amenajările interioare, covoraşe garantat autentice, din zdrenţe răsucite, de pe vremea bunicii. Stă cu braţele întinse pe lângă ea, cu picioarele apropiate, cu ochii deschişi. Tot ce vede e o frântură de tavan. Prin câmpul ei vizual trece o crăpătură mică, din care se iţeşte alta, mai fină. N-o să se întâmple nimic, n-o să se deschidă nimic, fisura nu se va căsca, nu se va despica şi n-o să iasă nimic prin ea. Nu înseamnă decât că tavanul trebuie iar zugrăvit, nu anul acesta, la anu’. Elizabeth se străduieşte să se concentreze asupra cuvintelor „la anu’”, dar îşi dă seama că nu e în stare.

Din stânga se întrezăreşte o spuză de lumină; dacă întoarce capul, o să vadă fereastra cu plante agăţătoare, cu storul chinezesc din bambus, rulat pe jumătate. A telefonat după prânz la birou şi le-a spus că n-o să vină. Face asta cam des; are nevoie de serviciu. Nu se află înlăuntrul ei. E undeva, între trupul care-i zace amorţit în pat, pe pledul indian cu imprimeuri, pe tigri şi flori, îmbrăcată cu un pulover negru, pe gât, o fustă dreaptă, tot neagră, cu chiloţi mov, sutien bej ce se încheie în faţă şi o pereche de ştrampi, din aceia ce se vând în ouă de plastic, şi tavanul cu fisurile sale cât firul de păr. Se vede pe sine acolo, o închegare a aerului, precum albumina. Ceea ce iese atunci când fierbi un ou şi-i crapă coaja. Ştie de vidul de partea cealaltă a tavanului, care nu e acelaşi cu etajul doi, unde stau chiriaşii. Departe, ca un tunet firav, copilul lor dă de-a dura bile de marmură pe duşumea. Vidul negru soarbe aerul cu un şuierat uşor, abia auzit. Ar putea fi trasă într-acolo ca fumul. Nu-şi poate mişca degetele. Se gândeşte la mâinile ei întinse pe lângă ea – mănuşi de cauciuc: se gândeşte să-şi forţeze oasele şi carnea să pătrundă în formele acelea, deget cu deget, ca aluatul. Prin uşa pe care o lăsase întredeschisă, din obişnuinţă, mereu primitoare, ca serviciul de urgenţe dintr-un spital, aşteptând chiar şi în clipa aceasta să audă pocnete, trosnete, ţipete, se strecoară mirosul de dovleac prăjit. Copilele ei şi-au aprins felinarele, deşi mai sunt două zile până la Halloween.

Şi nici măcar nu s-a întunecat încă, cu toate că lumina de la capul ei păleşte. Le place atât de mult să se travestească, să-şi pună măşti şi 5 costume şi să alerge pe străzi, printre frunzele moarte, ca să le bată străinilor la uşi şi să le întindă pungile de hârtie. Câtă speranţă! Mai demult, o înduioşa efervescenţa asta, bucuria asta sălbatică, pregătirea de dinainte ce dura săptămâni întregi, îndărătul uşii închise a camerei lor. Mai demult toate acestea răsuceau ceva în ea, precum o cheie. Anul acesta, le simte departe. Un perete de sticlă silenţios al salonului pentru lăuze din spitalul unde s-a aflat, pe rând, pentru fiecare, uitându-se la guriţele acelea trandafirii cum se deschideau şi se închideau, la chipurile ce se contorsionau. Le vede, o văd. Ele ştiu că ceva nu merge. Politeţea, eschivarea lor îi dau fiori, pentru că e impecabilă.