Când mama lui Parizianu, sora mai mare a primei neveste a lui Moromete, se întorsese de la Paris însărcinată, mulţi crezuseră că va ieşi din asta un copil care n-avea să semene deloc cu cei din sat; fiindcă ce deosebire ar mai fi fost atunci între Paris şi Siliştea Gumeşti? Boieroaica, doamna Guma, îl boteză ea însăşi, iar Moromete, pe atunci flăcău tăcut, deschise gura şi îl porecli Parizianul. Dar nici nu se putea un copil mai şters şi mai siliştean decât cel pe care îl născu această viitoare cumnată a lui Moromete. Se pomeniră toţi cu el că a ajuns flăcău, că se însură şi făcu la rândul său un copil, pe Ştefan. Avea un singur merit: ţinea la cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, ca şi când i-ar fi fost fraţi, şi la Guica, care era sora lui Moromete, ca şi când i-ar fi fost lui a doua mamă. De ce? Nimeni nu ştia. Ceva din neînsemnătatea lui Parizianu se răsfrângea asupra fiului, cu toate că firea acestui băiat ar fi trebuit totuşi să atragă atenţia.

Avea o veselie ciudată, inexplicabilă, din care nu răzbătea în afară, pe înţelesul celorlalţi, decât câte-un cuvânt sau câte o expresie pe care le repeta până te scotea din sărite. Odată l-a ţinut una o vară întreagă, zicea, orice i-ai fi spus, că n-are importanţă, cum n-are, mă,  importanţă, se supăra omul, să-i spui lui tac-tău să vie să-şi ia putina, că i s-au uscat doagele pe-aici, să nu mă pună pe urmă să i-o plătesc când o vedea că i se scurge zeama de varză prin ea… „n-are importanţă” răspundea el tărăgănat, cum n-are, mă, importanţă, îşi ieşea ăla din pepeni, tu-ţi paştele mă-tii, îţi baţi joc de mine, că acuşi îţi dau vreo câteva… Alteori însă era tăcut şi aproape orb; trecea pe drum, întorcea capul şi te vedea, dar nu-ţi dădea bună ziua, oricine ai fi fost. Odată s-a întâmplat să se întâlnească chiar cu tat-său, care i-a spus ceva, şi băiatul nu l-a recunoscut… De mulţi ani Ştefan lipsea de-acasă toamnele, iernile şi primăverile, ca şi Niculae, văru-său de-al doilea. Nu prea le venea însă la nimeni să creadă că un băiat aşa ca el urma liceul din Pălămida. Era îmbrăcat prost, umbla desculţ şi Parizianu îl lua la secere îndată ce venea acasă în vacantă. Nu era văzut citind şi nici nu uimise pe cineva cu inteligenţa lui, care în şcoală trebuie să crească negreşit, şi nici prin cunoştinţele lui, care ar fi trebuit de asemeni să-i rămână în cap în urma învăţăturii.

Taică-său, cu toate că îi vedea bine notele mari cu care trecea clasa, parcă nici lui nu-i venea să creadă că fi-său ştie carte. „Tu de ce nu citeşti, mă? îl întreba el cam supărat. O să creadă lumea că nu e nimic de capul tău!” În loc să răspundă, băiatul repeta rânjind într-o parte (şi în clipa aceea chipul lui se lumina ca un dovleac cu ochi şi gură în care s-ar fi vârât o lumânare) acel cuvânt sau expresie care îl apuca şi îl ţinea săptămâni întregi ca şi când n-ar fi fost întreg la minte. Parizianu devenea tăcut. El îşi cunoştea copilul, îşi dădea poate seama că nu degeaba profesorii îi înscriau numai nouă şi zece în carnetul lui de elev, că pesemne băiatul lui citea mult în timp ce era la liceu şi că în vacanţe nu mai avea chef… I-ar fi plăcut totuşi să-l vadă lumea cu cartea în mână şi să-l laude şi pe el oamenii cum îl lăudau pe Niculae…

Îl ura pe Niculae pentru acest lucru, dar şi pentru că îl ura pe tat-său, pe Moromete. În privinţa asta se dovedea că puterea unei muieri ca Guica era mult mai mare decât credea  chiar ea, Guica. Fără să recunoască, Parizianu nu avea în cap, ca şi cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, altceva decât ea, că adică Moromete ar fi vinovat de toate, că s-a însurat a doua oară după ce Rădiţa, sora mijlocie a maică-sii a lui Parizianu, a murit şi că prin această însurătoare soarta lor s a schimbat în rău. Asta putea fi adevărat în ceea ce îi privea pe copiii lui Moromete, cei trei dintâi, din pricina celor trei din urmă, dar întrucât aveau toate acestea legătură cu Parizianu, care stătea liniştit în casa lui de la maică-sa şi îşi muncea la fel de nestingherit cele câteva pogoane de pământ din care trăia? Zvonuri turburi, venite tot din partea Guichii, dădeau de înţeles că până şi de moartea Rădiţii era vinovat tot Moromete, fără să se spună însă în ce fel. …Şi iată că pe la sfârşitul unei toamne cu aproape un an înainte ca războiul să se apropie şi de noi, şi după câţiva ani de la fuga celor trei, un fapt brutal şi neîndoielnic le sără inima lui Parizianu şi Guichii; trecuseră mai multe zile de când se începuseră şcolile şi Niculae stătea tot pe-acasă; şi se află că Moromete îl oprea pe fi-său, pe Niculae adică, să-şi mai urmeze drumul lui, iar tat-său se pregătea să se ducă la Bucureşti. De ce, ce se întâmplase? Parizianu stătea în curte cu Ştefan când află ştirea. Cioplea un ţăruş.

Cu ciorapul de gât Guica intrase în casă să-i spună şi bătrânei. Parizianu era un om domol, abia mergea, abia deschidea gura, cu toate că nu-l durea nimic. Odată a pus umărul sub brişcă şi a săltat-o să-i ungă o roată, în timp ce muierea lui şi Ştefan erau sus pe cutie şi s au pomenit că se clatină căruţa cu ei cu tot… Nu s-ar fi putut însă spune că făcea tot ce putea cu forţa aceasta care zăcea în el, şi nu fiindcă n-ar fi fost vrednic, ci pentru că… Avea pe chip o expresie care o îndreptăţise, pesemne, pe Catrina Moromete să-l asemene cu Guica: stau, parcă spunea, şi să vie altul să spună că nu stă şi el. Ce poţi să mai faci după ce îţi dai caii la apă?… Aceşti cai parcă semănau şi ei cu stăpânul lor: erau voinici, în putere şi intrau în curte foarte liniştiţi, cu Parizianu între ei, cu câte-o 8 mână pe spinarea lor; stăteau, ce puteau să facă? Nimeni nu ştia că banii care-i trebuiau lui fi-său la liceu nu făcea rost de ei Parizianu, erau de la maică-sa de demult, de când fusese ea la Paris cu stăpâna de pe atunci a moşiei, îi strânsese unul lângă altul de pe vremea când leul era cât roata carului şi avusese grijă încă de pe atunci să cumpere cu ei mahmudele…

Târziu, când nepotul se făcu mare, şi preţul aurului urcă, începu să vândă din ele în fiecare an ca să-i plătească lui Fănică (aşa îi spunea bătrâna) taxele, cărţile şi gazda…