Curtea pavată cu dale de piatră a hanului Golden Eagle, aflat la cincizeci de kilometri de Londra pe drumul principal spre Bath, zumzăia de activitate în ciuda orei matinale. O diligenţă care venise dinspre vest cu o jumătate de oră în urmă îşi debarcase pasagerii pentru micul dejun, iar acum îi înghiţea înapoi. Băieţii de la grajduri scoteau cu furcile bălegarul şi paiele vechi din boxe. Doi rândaşi ţesălau caii, iar unul din ei fluiera vesel. Al treilea rândaş înhăma perechea de cai de la cabrioleta uşoară a vicontelui Kincade. Vicontele însuşi de abia ieşise pe uşa hanului şi acum stătea tăcut în prag, privind activitatea. Părea să fie tipicul dandy de oraş, de la pălăria neagră de castor şi mantaua groasă şi foarte largă, până la cizmele ofiţereşti bine lustruite. Expresia de indolenţă studiată de pe faţa lui frumoasă confirma această impresie. Avea ochi cu pleoape grele, chipul impasibil şi buzele curbate într-un zâmbet dispreţuitor. 

În acelaşi timp, ceva din silueta lui înaltă şi din postura desăvârşită sugera că indolenţa era doar de faţadă. Dar nu aveai cum să ştii sigur care era condiţia lui fizică, sub mantaua grea şi lungă. Lord Kincade se bătea absent cu biciul peste cizmă, şi acesta era singurul semn exterior al nerăbdării lui de a se vedea plecat. Îşi privi atent caii, observând că fuseseră într-adevăr bine îngrijiţi. Rândaşul care îi înhăma la cabrioletă îi aruncă o privire nervoasă şi se aplecă din nou. „Nu se grăbeşte deloc“, se gândi vicontele, ascunzând un căscat în spatele mănuşii de piele cafenie. Era o oră teribil de nepotrivită pentru începerea unei călătorii. Probabil că nu trecuse de şase. Intenţia lui de a pleca devreme se oprise iniţial asupra orei nouă. 

Cu siguranţă nu şase. Şi nici prin cap nu-i trecuse să se întoarcă la Londra, direcţie din care sosise în după-amiaza zilei precedente. Dar ruşinea şi dezastrul pot avea efecte nebănuite asupra intenţiilor şi asupra destinaţiei unui bărbat. Bath şi motivul pentru care mergea acolo trebuiau să rămână pentru altă dată. Nu arăta ruşinat, bineînţeles, nici victima vreunui dezastru – cel puţin aşa spera el. Era conştient că, dacă ar fi arătat aşa, stima pe care i-o arătaseră hangiul şi servitorii lui ar fi scăzut atât de mult, încât ar fi fost tratat cu dispreţ făţiş, nu cu politeţea îngheţată şi bănuitoare de care avusese parte în ultimele ore. Dacă nu ar fi venit slujnica să îşi ceară plata înainte de a începe o nouă zi de muncă, ar fi făcut descoperirea aceea neplăcută şi ruşinoasă la o oră mai civilizată. Înainte, fata nu i se păruse aşa. Din câte ştia el, fetele acestea nu îl trezeau pe om brutal în zori, ca să-şi ceară plata pentru distracţia din timpul nopţii. Aveau încredere în el şi ştiau că le aştepta o recompensă frumuşică la încheierea conturilor, după micul dejun.