Omar Yussef, profesor de istorie al nefericiþilor copii din tabãra de refugiaþi de la Dehaisha, îºi târa þeapãn picioarele de-a lungul drumului ºerpuitor, pe lângã casele cenuºii de piatrã, construite în timpul ocupaþiei turce la marginea satului Beit Jala. S-a oprit în bãtaia vântului puternic de searã, a scos un pieptene din buzunarul sacoului de tweed ºi a încercat sã îmblânzeascã ºuviþa de pãr alb care îi acoperea goliciunea capului chel. S-a uitat la pantofii sãi maronii, care se profilau în pâlpâitul portocaliu al stâlpului de iluminat, ºi a înjurat iritat la vederea prafului care îi acoperea, adunat de pe marginea drumului pe care îl strãbãtuse venind dinspre Betleem. 

La capãtul urmãtoarei alei, o santinelã ascunsã în întuneric a tuºit, apoi a expectorat. Flegma a aterizat pe linia unde lumina întâlnea întunericul, ca ºi cum omul ar fi vrut ca Omar Yussef sã o vadã. κi înfrânã dorinþa de a-l mustra pe soldat, aºa cum ar fi fãcut cu elevele sale de la ªcoala de Fete, de pe lângã Agenþia de Ajutor ºi Muncã a Naþiunilor Unite. Silueta tânãrului ucigaº învãluit în întunericul nopþii se contura totuºi clarã ca lumina zilei în ochii lui Omar Yussef, care ºtia cã obscenitãþile se numãrã printre îndeletnicirile acestei umbre. Într-o ultimã încercare deznãdãjduitã de a-ºi stãpâni ºuviþa bãtutã de vânt, Omar Yussef a mângâiat-o cu o mânã tremurãtoare. O altã privire încãrcatã de regret aruncatã pantofilor, apoi a pãºit în întuneric. Când a ajuns într-o piaþã micã, Omar Yussef s-a oprit sã-ºi recapete rãsuflarea. Peste drum se afla Clubul Grec Ortodox. Ferestrele cu cercevele strãpungeau adânc zidurile de piatrã, înãlþându-se pânã la arcurile de deasupra, cu cercuri concentrice sculptate de jur-împrejur, care se pierdeau în grosimea zidului de piatrã, ca ºi cum clãdirea ar fi servit drept fortãreaþã.

Deasupra uºii se gãsea un timpan. Înãuntru, restaurantul era tãcut ºi întunecat. Lãmpile de pe perete îºi aruncau lumina gãlbuie spre bolta tavanului ºi scãldau roºul în carouri al feþelor de masã într-o luminã palidã, de culoarea mierii. Un singur client, aflat la o masã dintr-un colþ, sub un portret vechi al defuncþilor demnitari locali cu fesuri pe cap ºi privirile goale ºi fixe, de la începuturile artei fotografice. Omar Yussef l-a salutat din cap pe chelnerul apatic – care s-a ridicat pe jumãtate din scaun –, fãcându-i semn sã nu se deranjeze ºi s-a îndreptat apoi cãtre masa ocupatã de George Saba. 

— Aþi avut probleme cu santinelele din Brigãzile Martirilor1 pe drumul pânã aici, Abu Ramiz? întrebã Saba, folosind un amestec unic de respect ºi familiaritate obþinut din forma Abu – tatãl lui – alipitã numelui celui mai mare dintre fii sãi. — Un singur nenorocit care aproape m-a scuipat pe pantof, spuse Omar Yussef. Zâmbi sardonic. Dar nu a fãcut nimeni pe eroul cu mine. De fapt, nici nu pãreau sã fie prea mulþi prin preajmã.

— Asta nu e bine. Înseamnã cã se aºteaptã la probleme, râse George. Doar ºtiþi bine cã mãreþii luptãtori pentru libertatea poporului palestinian sunt primii care dau bir cu fugiþii când vin israelienii. George Saba avea cam treizeci ºi cinci de ani. Pe cât era Omar Yussef de mic, îngrijit ºi îndemânatic, pe atât era el de mare, neglijent ºi stângaci. Pãrul sãu des, cu ºuviþe albe în jurul tâmplelor, semãna, în cãderea sa pe fruntea înaltã, cu creasta unui val care se sparge de stânci în plinã furtunã. Era rãcoare în restaurant, iar el purta o cãmaºã groasã în carouri ºi un hanorac vechi, albastru, cu fermoarul deschis pânã la burta voluminoasã. Omar Yussef era mândru de acest fost elev al sãu, unul din primii cãrora le fusese profesor. Nu pentru cã George ar fi avut o viaþã încununatã de succese, ci mai degrabã pentru onestitatea sa ºi pentru cã-ºi alesese o carierã în care folosea ceea ce învãþase în orele de istorie ale lui Omar Yussef: George Saba se ocupa de comerþul cu antichitãþi.