Sunt Natalie Lue şi sunt o persoană care le făcea pe plac altora, acum în curs de recuperare. Suprimarea şi reprimarea nevoilor, dorinţelor, aşteptărilor, sentimentelor şi opiniilor mele, cu scopul de a inuenţa şi controla sentimentele şi comportamentul celorlalţi, erau pentru mine la fel de reşti precum respiraţia. Mi se părea normal să le spun oamenilor ce vor să audă (adică, să mint) ca să-i fac să se simtă mai bine. Eram convinsă că îndeplinesc toate condiţiile pentru a un Om Bun, ind amabilă, generoasă, muncitoare, conştiincioasă, iubitoare, dornică să ajut, atrăgătoare, dar şi inteligentă, şi făcând ceea ce doreau sau aveau nevoie alţii. Mă nedumerea însă faptul că, ei bine, în cea mai mare parte a timpului mă simţeam ca naiba. Mi se părea absurd că dedicam atât timp, energie, efort şi emoţie încercând să fac ce trebuie – să u un Om Bun –, asigurându-mă că mulțumesc pe toată lumea şi sacricându-mă, şi, cu toate acestea, nu mă simţeam bine. Îl păstram pe nu pentru situaţii de urgenţă, când eram cu spatele la zid, urmându-l de prea multe scuze, ca şi cum făceam ceva rău, sau îl spuneam tardiv, într-o izbucnire de furie şi frustrare de mult acumulate. Aveam impresia că a spune nu indcă aşa vrei, din necesitate, dorinţă sau chiar obligaţie, este un lucru pe care îl fac alţii, cei care şi-au câştigat dreptul acela prin meritele lor, ştii? Asta însemna că, în mod normal, semnam, lipeam şi expediam un nu cu durere, anxietate, vinovăţie, resentimente şi ruşine. 

Într-o dimineaţă de la începutul lui august 2005, am descoperit că pot să spun nu pur şi simplu pentru că aşa vreau. În ziua aceea stăteam în cabinetul unui specialist din clinica de pneumologie a unui spital din nordul Londrei, pregătită să primesc vestea proastă pe care o aşteptam. Timp de optsprezece luni umblasem prin tot felul de secţii, uneori săptămânal, pentru radiograi ale toracelui, teste de vericare a plămânilor, analize de sânge, tomograi şi alte împunsături şi pipăieli după ce fusesem diagnosticată cu o misterioasă boală a sistemului imunitar (sarcoidoză), care aproape că mă lăsase oarbă de un ochi şi mă făcuse expertă în ascunderea durerilor severe de articulaţii. Cu câteva săptămâni înainte, când fusesem în vacanţă în Egipt pentru a sărbători încheierea unui tratament agresiv cu steroizi, descoperisem un nodul pe gât care semnala că boala recidivase. Acum ştiam cum trebuie să se simţit personajul jucat de Jamie Lee Curtis în seria Halloween, când credea că Michael Myers dispărea, doar ca să apară din nou şi să distrugă viaţa tuturor. – ...tratamentul cu steroizi nu a funcţionat... Aşa cum ştii, nu cunoaştem ce anume provoacă boala şi nu există tratament, aşa că va trebui să iei steroizi toată viaţa... Este crucial să începi imediat... să nu ajungi la un stop cardio-respirator la patruzeci de ani... nu sunt alte opţiuni... păstrarea mobilităţii... Împlinisem de curând douăzeci şi opt de ani şi, în timp ce vocea specialistului meu a căpătat un ritm monoton, am avut o revelaţie: fusesem bolnavă de cel puţin doi ani şi, deşi înţelesesem că boala mea e serioasă, făcusem tot ce îmi spuseseră medicii şi preocuparea mea fusese să u la dispoziţia tuturor, chiar şi când nu voiam.

Bucuria de a spune nu Natalie Lue descarca gratis PDF.