capitolul 1

Era limpede, dincolo de orice îndoială, că îşi pierduse minţile. Fiind de meserie psiholog, ar fi trebuit să-şi dea seama. Toate semnele erau prezente, fuseseră prezente, dându-i târcoale şi zumzăindu-i în urechi de luni întregi. Nervozitatea, irascibilitatea, tendinţa de a visa cu ochii deschişi, faptul că uita. Lipsa de motivaţie, de energie, de scop. Părinţii ei comentaseră în stilul lor blând, gen Jude-poţi-face-mai-bine-de atât. Colegii începuseră să-i arunce priviri furişe, în care se citea o compătimire tăcută sau un dezgust făţiş.

Ajunsese să-şi deteste slujba, să poarte pică studenţilor ei, să găsească nod în papură prietenilor, familiei, asociaţilor şi şefilor din te miri ce. În fiecare dimineaţă, simplul efort de a se da jos din pat şi de a se îmbrăca pentru a merge la orele de clasă căpătase proporţiile unei ascensiuni pe munte. Mai rău de atât, un munte care n-o interesa nici măcar ca privelişte îndepărtată, nicicum ca o provocare la ascensiune. Pe urmă, mai era şi comportamentul ei pripit şi impulsiv, ah, da, aici era marele secret. Jude Frances Murray cea grijulie şi constantă, una dintre ramurile cele mai solide ale familiei Murray din Chicago şi fiica devotată a doctorilor Linda şi John K. Murray renunţase la slujbă. Nu-şi luase concediu de la universitate, nu ceruse câteva săptămâni libere, ci pur şi simplu îşi dăduse demisia chiar la mijlocul semestrului. De ce? Nu avea nici cea mai vagă idee. Gestul o şocase şi pe ea la fel de mult cum îi şocase pe decan, pe asociaţii şi pe părinţii ei.

Reacţionase la fel şi cu doi ani în urmă, înainte să se aleagă praful de căsnicia ei? Ei bine, nu. Atunci continuase să-şi vadă de rutina zilnică – orele de clasă, studiile ei, programul obişnuit – fără nici cea mai mică problemă, chiar şi în timp ce-şi alegea avocaţii şi completa frumos hârtiile care simbolizau finalul unei căsnicii. Nu că fusese cine ştie ce căsnicie sau că avocaţii se luptaseră din greu ca să-i pună capăt în mod legal. Un mariaj care durase ceva mai puţin de opt luni nu crease prea multe probleme sau necazuri. Şi nici pasiune. Presupunea că ceea ce lipsise fusese tocmai pasiunea. Dacă ea, una, ar fi simţit cât de cât aşa ceva, William n-ar fi plecat de acasă pentru altă femeie aproape înainte să se ofilească buchetul de mireasă. Dar nu avea rost să se mai întristeze pentru asta după atâta timp. Ea era ceea ce era. Sau fusese ceea ce era acum, se corectă singură. Dar numai Dumnezeu ştia ce era ea acum. Poate că asta era una dintre cauze, se gândi Jude. Ajunsese pe marginea unei prăpăstii, privise în jos, la hăul de obişnuinţă, monotonie şi plictiseală care era Jude Murray. Se proptise repede în mâini şi se târâse departe de buza prăpastiei, după care o luase la fugă, ţipând cât o ţinea gura. Ceva atât de diferit faţă de felul ei de a fi. Gândul la acel moment îi dădea palpitaţii atât de violente încât se întreba de nu cumva era pe cale să facă un atac de cord, ca să pună capac întregii situaţii.