Când se trezi se auzea muzică. Același răpăit puternic și constant al ploii care o adormise ca un cântec de leagăn o salută în momentul în care deschise buimacă ochii. El rămăsese lipit de ea, se gândi, ușor visătoare. Pur și simplu rămăsese lipit de ea în timp ce ploaia turna mai departe și somnul o prindea în mrejele lui. Deși își aducea aminte vag cum adormise în vârful patului, peste așternuturi, constată că acum era învelită bine. Și singură. Partea din ea care nu voia să înfrunte realitatea, care voia ca amintirile acelea să se i se șteargă din minte, îi dădu ghes să îngăduie iarăși somnului să o cuprindă, să lase pur și simplu ploaia și penumbra mohorâtă să o învăluie, să nu mai știe nimic. „Ai ajuns prea departe ca să faci asta, Cilla“, își zise. „Ai ajuns prea departe ca să aluneci la întâmplare în voia valurilor. Vino-ți în fire, privește lucrurile în față. Hotărăște-te. Și pe urmă acționează.“ Se forță să se ridice în capul oaselor, blestemând vocea aceea practică și insistentă.

Atunci văzu cafeaua. Micul ei termos de călătorie era pe noptieră. Sprijinit de el stătea deschis unul dintre caietele sale de însemnări, înfățișând o schiță prea puțin flatantă a modului în care arăta la momentul respectiv. Ciufulită, cu ochii adormiți, cu fața numai cute și bosumflată. Dedesubt, cu litere mari și îngroșate, stătea scris: